Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

stele

zile în șir am citit

ce ne-am scris

și, așa, am putut să trăiesc zile în șir,

locuind iarăși anii în care ne-am scris

ți-am simțit stările prin care treceai,

ți-am auzit gândurile

ți-am luat fiecare silabă și am desfăcut-o până la ultimul detaliu

am șters fiecare literă scrisă de tine, și am lustruit-o,

apoi mi-am făcut din ele o cămașă pe care am îmbrăcat-o.

s-a topit în pielea mea, dar nu era toată gata

abia astă noapte, când m-am îmbrăcat cu ea,

am coborât afară,

și am așteptat eclipsa,

aproape patru era ceasul,

atunci cămașa mea, doar atunci a început să lumineze,

întâmplător toate luminile stradale erau stinse,

și eu eram îmbrăcat doar cu tine,

făceai o lumina așa de frumoasă în jurul meu,

încât am putut să văd luna întreagă,

mare și roșiatică,

și foarte aproape de mine

chiar dacă dispăruse complet, și nu mai rămăsese din ea decât o bucățică,

de mărimea unei unghii

ai trecut chiar atunci prin dreptul ei

iar cerul era așa de înstelat,

că se puteau vedea toate constelațiile

pe care avem voie să le privim,

dar aceea a ta, pe aceea nu am văzut-o decât eu.

avea stele în trena ei,

și stele pe umerii ei,

câte nu le puteai număra

mâinile tale spuneau alt poem

eu treceam printr-o imagine a ta care atârna pe perete

pe unde mă așezam adormeam și când mă trezeam îmi spuneam că trebuie să dorm din nou, pentru că mi se va întâmpla ceva frumos și să fiu odihnit când mi se va întâmpla

am adormit dintr-un presentiment

că tu ai să vii, că tu ai să îmi vorbești,

și când am intrat în casă dormeam, am dormit și în mașină, și cineva parcă îmi spunea povești despre pești și o cetate

și, apoi, te-am întâlnit, citindu-mi

îmi citeai mie, îmi spuneai mie ceva și eu eram treaz, și te ascultam, și încercam să aud ceea ce voiai să îmi spui, dar sunetul era slab

eram odihnit, bobocii de iasomie înfloriți pluteau, mirosul lor, împreună cu rochia ta, prin casă, pluteau și tu îmi spuneai:

fii atent, la sfârșit am să îți spun ceva personal, să fii atent!

iar eu am căutat căștile, căștile verzi, le-am pus pe urechi, am dat drumul la film

și am închis ochii și am adormit, și te-am visat vorbind:

“…când deschid gura și trag aer în piept, te respir pe tine”

pentru că, oricui îi spuneai, ceea ce spuneai, ar fi trebuit să fie foarte fericit că i-ai spus

îmi arăți puțin cum se termină?… :

“dar eu o să îmi așez mâna în privirea ta și o să aștept?..”

atunci ai devenit așa de frumoasă că nu mai puteam să văd nimic din ce se afla în jurul tău

așa, parcă jucai într-o piesă de teatru

la început așa părea,

apoi au dispărut toate

a rămas doar textul tău

parcă îl cântai

și parcă sufletul stătea să îți iasă afară

dar nu voiai încă să îi dai drumul de tot

eu îl țineam de mâini

iar mâinile tale spuneau acum alt poem

iar eu îmi puteam aminti cine eram doar amintindu mi de tine

duiosie

și, apoi, noaptea, ea a rămas la masa aia, cu mâinile sub bărbie,

treceau mașini,

poate curentul de aer o fi luat-o și acum călătorește spre tine,

te caută, o să te găsească ea…

era, doar, nu-i așa?, firesc de tristă,

cum, de fapt, sunt toate lucrurile

am și băut, un pic de palincă galbenă,

într-un pahar-cănuță,

un cilindru mic, nant,

cu un mâner delicat, având forma rotunjimii lobului urechii tale

așa că, atingându-ți-l, a fost ca și cum,

involuntar, ți-am trimis,

o mângâiere, abia schițată

poleiala tristeții tale

pe-o masă, afară,

dindărătul aerului

tristețea înflorează, te miri unde

între timp, am văzut-o din nou,

cineva o mângâia în fața unei intrări într-un bloc,

cu acea duioșie insuportabilă

încât aproape că am auzit geamătul ei,

oare duioșia poate să geamă ?

dinamul roșu

Ea avea fruntea înaltă

Și plină de gânduri

acolo puteai vedea picturi

În tușe de albastru de Voroneț

Printre care licăreau smaralde

Ea avea o dinamică asemenea trenului roșu care trecea fără să oprească

Prin orașul meu

Eu îi luam gândurile și mă dădeam cu ele pe față

Și atunci în ochi îmi apăreau picturi

În tușe din albastrul îngerilor lui Chagall

Când zboară acolo de unde sunt gândurile ei

Deodată cu ea

Atunci când își ține ochii închiși și visează

urechile venelor tale

din cauza chimiei și a visului

mă gândeam să-i trimit tristeții tale o adiere

și venelor de pe mâini,

când se îngroașă,

când le pot mângâia cu șoapte

strecor șoapte în ele

în urechile venelor tale

ca să ajungă înăuntru

și să-ți îmbrățișeze inima

să se așeze lângă ea

să doarmă rezemate cu capul pe inima ta

și s-o țină de mână sau de sub cot,

cu o palmă

și cu cealaltă de talie

venele sunt străzile orașului tău

ale cetății

peste tot pe unde trec,

prin orașul tău,

sunt flori și păsări ale paradisului

și tu

dimineața, când mă gândesc la tine

mă îmbrac

o iau pe jos pe stradă

până în piață

acolo intru într-un magazin

de unde cumpăr câteva fructe de kaki

mă întorc acasă

curăț fructele, le tai în patru

le așez pe o farfurie albă

le mănânc încet

și tu ești lângă mine

: cadru din Promisiunea

poveste

aseară, târziu, în timp ce mă uitam pe fereastră, am văzut câinele ăla alb, despre care se spune că simte cutremurele, dormind, pe iarbă, în ger. am luat perna de pe pat, am coborât, și am pus-o lângă el. când m-am întors în cameră, jos, câinele se culcase pe pernă și adormise la loc. pe ea ședeau, încă, visele mele din nopțile care tot trecuseră. iar acum câinele le visa. și, atunci, m-am uitat în sus, spre cer. acolo, deasupra blocurilor, am văzut două cabluri de oțel. aș fi vrut să fie mai simplu decât atât. dar pe cabluri, către lac, cobora o caleașcă. era veche și avea două felinare care sclipeau încet, de o parte și de cealaltă a portierelor. și era plină cu flori. m-am întins pe pat și mi-am pus brațul sub cap. și am visat. am visat cald.

fata de pe strada Domnească

dimineața, devreme, când nu mă aștepți, vin să te iau la plimbare:

sub cel mai mai mare copac, de pe strada Domnească, cel mai frumos înfrunzit,

îți desfac sternul și cele trei coaste,

le învelesc în hârtie de pergament,

apoi le țin în buzunar, ca să le fie cald, până când o să vină vremea să le pun la loc,

acolo, de unde le-am desfăcut, îmi vâr mâna și încep să îți șterg rana palpitândă,

cu un ștergar brodat,

și găsesc:

viorele, neculese, și margarete albe, mentă argintie înflorindă, primule și calendule fabuloase, care chiar atunci încolțesc,

eu îți șterg rana, o învelesc, o vreme, în ștergar,

și, în mijlocul ei, între lăcrămioare, chiar în cuibul ei,

o mierlă îți doarme,

se liniștește, și nu mai cântă.

când încep să apară primii trecători,

o dezvelesc,

iau ștergarul,

desfoi coastele și sternul, din foile de pergament,

și îți închid pieptul,

iar seara, când nu mă aștepți, pe ștergar pot vedea:

viorelele, margaretele albe, în miros de mentă, primulele și calendulele care își desfac petalele albastre și galbene,

și, mierla rănii tale, visând, în parfumul pătrunzător de lăcrămioare.

iar pe giulgiul foilor de pergament, uneori, pot desluși cuvintele imprimate de pe oasele tale,

cele pe care nu mi le-ai spus niciodată, trupul lor,

câteodată

Iar Ina

eu o găsesc, dimineața, ascunsă după o poartă de fier, înaltă cât să-i ascundă culoarea, care se prelinge apoi în lungul unei linii ferate care duce cine știe unde

poate chiar in lituania…

învăluită în felii mari de înghețată din ceață liniștitoare

din amestecuri de naramz dulce cu care marele cofetar îi hrănește pupilele

iar cofetarul ale cărui mâini aleargă pe griful de chitară ale cărei corzi împrăștie în juru-le dul-ceața culorilor miraculoase

înflorind pe inima arpegiatoarei, unde se lăsaseră sădite

și unde întâlnesc umbre de chihlimbar și de caise în pârg , care sunt precum ramurile unui copac încărcat dintr-o dată de fructe coapte împresurându-i trunchiul făcându-l să strălucească stins de la licuricii care se învârtesc înăuntrul abisului ei bezmetic

o poveste care va dori să treacă pragul din lumea incredibilă a sunetelor de dul-ceață ale trompetelor, în cea a respirației mele, iezer împânzit acum de nesecate mirodenii necunoscute, cărora le simt aromele, ca și cum aș înota într-insul