Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

abur

așa arată ziua în care l-ai lăsat, 

este cum te miști, cum te apleci, te ridici, te întinzi după ceva,

în tot timpul străbătut de mișcările tale, pielea ta, de pe pielea ta se ridică un abur

un soi de abur, nevăzut,

care se amestecă, se dizolvă în alcoolul parfumului cu care te-ai dat pe piele

împrumutându-i aromele tale

în proporții mici, schimbându-i propria aromă

într-un fel va mirosi acolo, la subsuori

în alt fel miroase unde sunt sânii,

ca fecioara

în alt fel pe șolduri

în alt fel unde abia îl ating coapsele

în alt fel spatele sau umerii

pentru că porți cel mai frumos parfum din lume

cred că este ca un fel de vietate, care se ascunde în țesătura hainelor tale

o vietate cu ochii mari frumoși, cu mușchi supli și fini, iar înăuntru are doar un singur plămân

care a inspirat aburul acela care plutea pe pielea ta, izvora dintr-însa

și care stă agățată, cu capul rezemat de tine, și clipește din când în când

ca un răspuns

ca un sărut întors

când cineva mănâncă din tine și ți se face atât de foame încât începi să mănânci și tu din el,

și după, ți se face dor de foamea aceea

și iei înghițituri mici, le ții vreme îndelungată în gură,

în gura nărilor

până se dizolvă și te ating peste tot

și vrei să trăiești cu ele

după numai câteva ceasuri

și le aduce aminte și pe cele vechi

de la vârsta aceea a ta, atât de frumoasă

încât o parte din tine a rămas acolo

tu ai crescut, dar partea aceea a rămas intactă, neschimbată

ai păstrat un copil în tine

sub pielea ta de acum șade și pielea copilei aceleia, 

dulce și suavă, ca o, nu știu cum să o numesc

ca o saxifragă

un fel de violetă care iubește frigul

copila aceea din tine care acum nu îți dă voie să respiri

atunci îi apăs plămânii ca să lase aerul să iasă afară

și le dau aerul meu

trenul meu

Azi, dis-de-dimineață, când eram pe pod, deasupra liniei ferate, a trecut trenul. Era un Regio și avea doar două vagoane, unul de clasa 1 și unul de clasa a-2-a. În tren nu era decât un singur om, și spun asta pentru că poziția din care priveam era foarte bună. Oare unde se ducea omul ăla? Țin minte că, demult, când mergeam foarte des cu trenul, și îmi cumpăram bilet din gară , sau de la agenția de voiaj, ceream întotdeauna locul cu numărul 5 sau 6, pentru că erau la geam, în vagoanele de clasa 1. Așa puteam să deschid fereastra și să simt aerul cum îmi atinge fața sau mirosul care venea de la locomotivă, sau dacă vreo pasăre care zbura, o vreme, paralel cu direcția noastră de deplasare, țipa ascuțit atunci când, dintr-o dată, se înălța brusc în sus, și se pierdea pe cerul de deasupra noastră. Trenurile erau lungi pe vremea aia și gările erau pline și forfoteau de oameni grăbiți. Când treceam prin pădurea de la Bârnova, unii copaci aveau crengile atât de aplecate încât acestea atingeau trenul, și atunci unele rămurele se izbeau cu putere de carcasa vagonului, strivindu-se, și înăuntru venea mirosul ăla de verde, ca acela pe care-l simți când apeși ușurel frunzele în palmă, dar cu destulă putere, încât să le fărâmițezi nervurile, și eu credeam că așa trebuie să fie mirosul de clorofilă.

Odată am văzut o fată care stătea pe o băncuță.

apăsarea palmelor

astăzi, eram în piața de fructe, am cunoscut o stare de tandrețe, ca o muzică, , 

ceva care mă ținea de braț, 

își vârâse brațul pe sub brațul meu, 

mă prinsese cu palma de pielea brațului, 

palma ta stătea caldă acolo, mă strângea încet, 

iar vârfurile degetelor mă mângâiau din când în când, 

acolo unde este pielea fină, pe interiorul brațului, 

sau urcau și se cuibăreau pe sub mânecile cămășii, aproape de subsuoara mea, 

toate venele din locul ăla își ridicau căpșoarele, ca să le mângâi tu, 

doar pentru tine sunt așa, 

doar pentru că exiști tu, 

nu știam că sunt așa până când nu ai venit tu să îmi arăți, 

până când nu ai venit tu și nu ai început să dezvelești, de pe mine, și din mine,

o altfel de ființă care locuia în mine fără ca eu să știu

sau fără să îi dau importanță,

și tu ai găsit, într-o zi, 

în timp ce stăteai de vorba cu mine, 

ai găsit inima aia despre care ai spus, fără cuvinte, 

sau numai eu am auzit: 

aaa, dar asta este inima pe care o căutam eu!,

ai luat-o în mâinile tale

și ea a început să bată, 

tu ai zâmbit și ai spus:

uite, inima ta știe să bată,

fără să îți dai seamă că doar apăsarea palmelor tale făcuse asta cu ea

atunci ai luat-o și ai pus-o la locul ei, 

inima mea pentru tine, 

ea a umplut-o pe cealaltă, 

ca o mână într-o mănușă a intrat,

era transplantul tău de inimă, darul tău pentru mine

cu urmele degetelor tale pe ea, 

cu amprentele tale, 

cu podul palmelor tale, 

o făceai să bată, 

cu venele tale o hrăneai, 

cu apa ta îi potoleai setea, 

cu sângele tău îi colorai interiorul, camerele și pereții

cu frumosul din tine i le mobilai,

împrăștiindu-te peste tot în mine

până în cele mai îndepărtate locuri din mine,

tu o făceai să bată, 

și, de aceea, numai tu puteai să o ții în viață

până în ziua aceea, fatală,

când aveai să îmi spui:

nu te mai obosi!

monoceros

îți aduci aminte că sunt orașe în care lumea se culcă 

la ora opt.                                                                                                                                 

se sting luminile la ferestre. 

și orașul adoarme și el.

încă îmi aduc aminte de acele orașe.

și de liniștea dinlăuntrul lor.

în terminal

aseară m-am uitat la un serial, cel mai mult mi-a plăcut scena în care prietena lui holmes vorbește cu el la telefon, dintr-un terminal al unui aeroport, si îi spune că, desi ține așa de mult la el, trebuie să plece, ea are ochii verzi înnourați, iar el, în timp ce o ascultă, privește undeva, în interiorul unei lumi pe care si-o imaginase doar, ea stă cu picioarele strânse sub corp direct pe dușumeaua terminalului, si îi mai spune că, dacă are să aibă nevoie de ajutorul lui, are să i-l ceară, și el îi răspunde că: Da!, oricând, si camera rămâne agățată de chipul fetei, si mulți necunoscuți trec pe lângă ea, se aude chiar, așa cum se obișnuiește, o muzică frumoasă.

cum să asculți

întotdeauna mi-am închipuit cum îți cuprinzi brațele, unul cu celălalt, îți prinzi coatele în palme, și asculți timpul ca pe o poveste pe care o spune cineva unui copil seara, în camera alăturată, iar tu rămâi în poziția aceea, lipită de perete, ascultând la nesfârșit.

: Adriana Clios, cadru din Riviera

când îți citesc

te pun în pat și-ți așez perna, o așez și sting lumina și aprind lampa de sare și este portocaliu și arăți ca într-o pictogramă iso
deschid cartea și încep să îți citesc și îți citesc și literele se înșiruie către tine pe fire de ață și coboară ca pe un tobogan și se opresc cu piciorușele lor pe umerii tăi și se cațără și intră în tine și acolo se bucură
și eu îți citesc
îți citesc cu un fel de cadență
asa cum cântă gould la orgă bach

înăuntru

Azi noapte, în vis, am intrat în mine

Interiorul meu era asemenea unei curți interioare

Aflată în centrul unei clădiri futuriste

Cu pereți înclinați

Zidurile erau vopsite în galben

Și nu exista decât o singură fereastră,

Undeva, la înălțime,

Prin care se vedea bătând o inimă mare

Pardoseala era curată

Și la baza unui perete se află o bancă

M-am așezat și am început să mă privesc

Erau multe planuri înclinate

Și o floare atârnată pe unul dintre ziduri

Probabil o mușcată care încă nu înflorise

Îi puteam simți mirosul

Pentru că abia acum înțelegeam

Că formele acelea interioare, prin geometria lor

Aveau rolul de a aduna miresmele în singurul loc în care te puteai așeza

A fost un vis scurt

Dar mi-a lăsat înăuntru un fel de lumină foarte limpede și clară

Imediat m-am trezit

Era aproape dimineață

Și mușcata înflorise deja

Iar fereastra era deschisă

Și inima aceea mare bătea încet

Iar banca inverzise

Eram o cameră, într-o cameră

Pereții erau de culoare galbenă

Și puteam să îi ating

Scaunul pe care sezusem seara era pus la locul lui, sub birou

Veioză era stinsă

Și lucrurile de pe birou mă așteptau ca întotdeauna

Nu trebuia decât să mă ridic

Să fac doi pași

Ca să ies din interiorul meu

Și să mă așez la birou

Unde lumina era foarte limpede și clară

De afară venea mireasma teiului care abia înflorise de câteva zile

Și de jos, de undeva, de sub fereastră,

Mirosul crinilor înfloriți din grădină