Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

Advertisements

vectori despre tine

seara, înainte să adorm, iau zahărul de pe pielea ta
ciocolata
caramelul
și altele…
și adorm la intrarea din tine
ea se deschide și continuă în vis
îmi transmite un fel de vectori
care poartă în ei gustul și mirosul locului tău
pupilele mele au mișcările acelea rapide ale unor unde
iar tu faci parte din somnul meu
ești stăpâna lui
din când în când îți aud sunetele care se nasc pe corzile tale vocale
ca pe niște lieduri scurte
ale unor momente profund resimțite
orele mareei tale interioare
cu păsări purtate de apă, sau pășind pe ea
spre țărmul tău
unde odată ajunse îl scânteiază
în somnul meu

52392477_2430215480373792_5245289708581289984_o

flori pentru făcut dulceață

până pot să îmi construiesc o zi întreagă cu tine
și apoi să scriu sub ea
: cea mai frumoasă zi din viața mea
cu câteva zeci sau chiar sute de răsărituri, între orele 6 și 8 dimineața
cu câteva zeci sau sute de apusuri, între orele 16 și 18
cu o parcare, și cu câteva locuri de pe malul mării,
cu parcul de distracții
cu câteva carusele și căluți cu hamuri pictate
cu toate florile pe care le-am atins de-a lungul timpului, chiar și de când nu știam de ce le ating, de ce simțeam mereu nevoia să le mângâi și să memorez mângâiatul lor
așa arată parabola celei mai frumoase zile din viața mea
cu cele două camere,
cu cărțile răsfoite de-a lungul timpului
cu cuvintele care se spun la asemenea ocazii
cele mai alese
cuvintele cu coroniță de premiant, cu costumașele lor călcate, cu cămășile scrobite, cu pantofiorii făcuți cu cremă, și lustruiți, cu lenjeria intimă căreia abia i-a fost ruptă eticheta
și cu ea, în medalion, pe fiecare eveniment din cronologia întregii zile
adunate de peste tot, din toate timpurile, și perfuzate în sângele zilei respective
cu toate sărutările, puține câte au fost, purtând niște etichete micuțe, foarte drăguțe, presărate în calea zilei, de la început și până la sfârșit
cu mângâierile, cu memoria mirosurilor, a parfumului, cu gusturile simțite, cu atingerile, cu foșnetul hainelor, cu felul în care lumina cădea pe ea, și, apoi, se întorcea în imaginea inversată din locul unde se forma fotografia în mișcare, până când mintea mea reușea să o developeze și să o așeze pe bobina de celuloid cerebral, unde se păstrează instantaneele importante cu tine, ca niște petalele de flori de dulceață

DSC_8924

florăresele din piața tomis

în stația de autobuz, în fiecare zi, văd florăresele. în corturile lor galbene, așezate pe niște scăunele micuțe, în dreapta tribunelor unde sunt așezate florile. și, dacă, dintr-un motiv oarecare, osutădoiul întârzie, de exemplu, sau îmi aprind o țigară Thomas Radford Sunday’s fantasy, sau îți scriu o scrisoare, în gând, am timp să privesc, împreună cu ele, scene din viața lor. florărese care privesc, înspre înainte, spre memoria unor amintiri, ce par înșirate în cadre de pe un rolfilm vechi, proiectate pe suprafața unui ecran invizibil, de un aparat pentru diapozitive. tinerele amintiri, cu pielea lor fină, albă, de mătase îmbrăcată în dantelă. neapărat. dar cele mai frumoase momente sunt acelea întâmplate în unele dimineți, devreme, când ajung în stație, după ce am fost să văd un răsărit de soare la capătul digului, și surprind exact momentul când florăresele deschid corturile. atunci, dinăuntru, ies afară, din așternuturi, trupurile calde încă ale mirosului florilor. se așează pe bordura trotuarului, își cuprind picioarele cu brațele, își lasă încet capul pe genunchi, și își continuă visul din timpul somnului. într-o liniște deplină, precum aceea din spatele unor ferestre Barrier. deși nu îmi vine să mă despart de ele, urc totuși în osutădoi, mă așez pe ultimul scaun, și ușile se închid, și pornim. en fanfare.

IMG_1213

înăuntru

de-aia există universul, ca să dansezi tu seara,

când universul înnoptează

tu să te atingi de pereții lui

iar el să se furișeze în tine

atunci eu, dacă aș putea, aș intra in tine

cred că tu înăuntru ai mii de buze

ți le-aș săruta pe toate

iar ele mi-ar răspunde

DSC_8923

intimitate

am luat penele și aerul din jurul zborului tău planat

le-am pus în borcane înalte, și le-am acoperit gura  cu celofan,

le-am așezat pe rafturi , în cămară ,

uneori stau acolo

și-ți ascult zborul

alteori, când mi-e foarte dor, le desfac și le dau drumul ,

și tu zbori primprejurul meu,

sau pășești ,

iar când te lași jos, eu pășesc alături de tine

atunci

te iau în căușul  palmelor

te duc la nări, îmi ating fața cu tine

apoi îți dau drumul

și-mi  rămâne, ca sarea, pe piele

urma gândului tău

31562345_1993851587343519_7790788650211475456_n

 

tatuată

am sa te aștept, mereu, cu un pickup pe genunchi,

în locuri pe unde s-ar putea să treci, întâmplător, din orașul meu,

când ai să recunoști muzica, ai să vrei sa te apropii, ca să o asculți,

iar când ai să treci prin dreptul ei,

ai să o prinzi, ca pe o rochie, de pe un umeraș,

ai să o îmbraci,

sau, doar, ai sa o porți cu tine,

înfășurându-ți-o în jurul gâtului,

sau acoperindu-ți umerii cu ea,

și culorile ei au să se imprime în piele

iar tu ai să pășești, așa,

tatuată cu muzica mea

IMG_1211

literatura realului

aș vrea să fiu cu tine, singuri, și să ne uităm la filme, ah, deci vrei și tu?! adică îți dorești în secret? asta? păi e simplu…îți imaginezi deja?! adică îți dai timp înainte. ai vrea? să te țin strâns? când emoțiile din cauza filmului te-ar năpădi? într-atât încât să te lipești de mine, aș sta cu nările în părul tău, …visele sunt pentru noapte, ai să-mi zici. ah, da? dar tu, tu nu știi că, uneori, unii oameni, așa, ca mine și ca tine, visează și ziua? tu nu visezi și ziua, uneori? nu ai momente când visezi bucăți întregi de viață? alt fel de viață, una, este adevărat, imaginară, pe alocuri, dar atâta de reală, în esență? există un surplus în mine..un surplus nedefinit care dă pe afară uneori și asta mă face să trec dincolo în imaginație, un surplus de tandrețe, ori unul de tristețe, ori doar nevoia de a fi sigur rezemat de visele cuiva..în visele cuiva ah, da, există așa ceva sigur în noi, în oricare dintre noi, cum și în mine este loc..ca într-o casă prea mare din care au plecat oaspeții, aș vrea să o umplu din nou, să fie la fel, că înainte de sfârșitul petrecerii, mai este foc în sobă și vin pe masă, mai sunt cărți necitite și muzică în surdină și mai ești și tu, așa cum te-ai imaginat adeseori, partea aceea din tine, niciodată dezmierdată îndeajuns, nevoia aceea a fiecăruia dintre noi, mi-ai spus mai demult parcă, cum ți-ar plăcea să stai cuminte într-un colțișor, pe geamantanul tău micuț și să privești ce se întâmplă în viața unui om, când te ridici, să îl ajuți sau doar să stai acolo, cu nevoia de a-i simți tandrețea. și asta nu mi se pare grav, pentru că nu-l pândești pe geam, nu ca un voyeur, eu cred că înțelegi. eu știu sigur că toți oamenii simt asta, singurătate și neliniște, dar sunt prea mândri să o recunoască, și, mai ales, durere…că au plătit păcate de care ei nu-și amintesc să le fi săvârșit. dar, nu-i așa?, toată istoria omenirii este construită pe asta, pe singurătatea lor, dar, uite, vezi cât de puțin ne trebuie să ne facem viața frumoasă, doar din cuvinte, ca și din cărți de joc, da, da, da, oamenii nu sunt altruiști, în nici un caz eu. eu pot să țin mâna pe flacără, pot face asta! dar, unde anume? acolo în palmă? sau în locul acela în care ți se zbate vena aia micuță, vena inimii tale, pentru că este important de știut de unde vine altruismul? din nevoia ta de tine?, sau din teama ta de tine? teamă, categoric teamă, eu am nevoie de oameni, nu de mine. mie îmi par insignifiant, banal, anost…of , dar tot timpul, mereu, este, de fapt, vorba despre tine , orice ai face tu, fără să vrei te trezești acolo, în mijloc în mijlocul evenimentului, oricât de insignifiant ar părea el, uite mă uit, mă tem să fiu sincer cu tine, nu știu, de parcă ți-aș face confidențe nepermise. este un lucru bun, da? sau un lucru rău , depinde! da, cred că e normal…de ceea ce vrei să faci, sau de ce ești dispus să faci. ceea ce faci! ești un străin, doar, și faptul că te-ai îndrăgostit din senin nu înseamnă nimic pentru ceilalți. dacă vrei doar să treci, să aștepți, pe geamantan, sau să rămâi, să intri. nu, nu era senin în ziua în care te-ai îndrăgostit, mai ții minte? voi mai sta acolo în tindă, pe geamantan o vreme, sigur că da, în tindă este locul ideal, nu stau în drum, tinda este un fel de anticameră arhaică, nu încurc pe nimeni, doar particip în liniște la întâmplările zilelor tale. te încurc? mă poți da afară și apoi să încui ușa, îi poți urmări pe cei care intră și cum, apoi, ies, le poți surprinde sintaxa surâsului sau a grimasei. cum să mă încurci? cu ce? cu tine? niciodată. mă încurci în alt fel, mă încurcă faptul că vreau să te iau și, totuși, știu că trebuie să mă opresc, da, ca să nu te bruschez prea tare, să nu te sperii prea tare, când te iau, dacă te-aș lua! spui corect pentru că noi doi, la început, am spus că doar mergem împreună, în același tren și că ne ținem de urât, acum deja parcă s-a înserat, ori tu te-ai grăbit și ai tras draperiile. nu, nu, nu, este ziuă, mie îmi place pe lumina, fără să trag draperiile, și-n camera aia unde tu stai așezat pe valijoara, așteptând să vină un docar, de exemplu, să te ia și să te ducă la gară, la tren, unde o să te urci și o să te așezi în același compartiment cu mine, și-n camera aia, este lumină, destul de bună, ca să poți vedea plutind prin aer eternul polen, pentru că, de fapt, de la polen pornește totul, da, de acolo pornește totul, ai mici granule de polen pe piele, prin păr, ți-au intrat chiar și sub rochie, peste tot, mici fluorescențe, galbene, care gem să fie atinse, chiar dacă tu nu-ți dai seamă de asta, putem să mai stăm un pic? înainte de plecare? așa cum se așează rușii înaintea unui drum lung? da, cât se pune apa la locomotivă, știi, bănuiesc, sistemele alea de alimentat cu apă, când fochistul trage de mânerul ăla lung de fier și țeava aia se apropie de bazinul lateral al locomotivei, și apoi deschide robinetul și apa începe să curgă, și picăturile sar în stânga și-n dreapta, dar e prea puțin… să mai stăm?, o să mai stăm puțin acolo unde trenul face cruce cu celălalt. acolo aștepți de obicei, îndelung, pentru că opusul lui are întârziere, regulat, poate că vei avea surpriza că atunci când celălalt tren va sosi alături de al nostru, să te revezi cum oare te vei simți atunci când, privind, ai putea constata că noi doi suntem și-n celălalt tren, pe aceleași locuri, ca și în ăsta? e foarte grav ce spui, cum spui dar e doar literatură, nu? desigur, este literatură, literatura realului.