Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

Advertisements

navetă

un tânăr bolnav de o boală incurabilă ia trenul și coboară într-un oraș necunoscut. în camera lui se află un șifonier din care, noapte de noapte, apare o femeie goală, dureros de frumoasă, și-i povestește îndelung și pe îndelete ceva de o suavă tristețe…
treptat lucrul care se află în interiorul meu crește. treptat încep să îi simt contururile. treptat, lucrul acela, pe care mi l-am dorit dintotdeauna, începe să miște. treptat încep să realizez că lucrul acela este, de fapt, o ființă vie. într-o zi mi se pare că aud un glas care mă strigă de acolo. și, în altă zi, când deschid gura, și mă uit înăuntru, te găsesc pe tine, acolo. și îmi spui: tu știi de ce am intrat eu aici? pentru că am văzut
am văzut o încăpere în tine unde mi s-a părut că aș putea să mă încălzesc. dar încă îmi este frig. și atunci eu aș ieși afară și aș aduce un braț de lemne și aș pune două sau trei lemne în foc și în cameră ar începe să joace din nou umbrele flăcărilor pe pereți. și tu te-ai așeza în fața sobei și ai întinde mâinile înspre ea. și mâinile tale s-ar lovi de pereții trupului meu și eu ți le-aș simți și apăsarea aceea din interior ar ieși în afară și s-ar cuibări pe pieptul meu. și eu mi-aș petrece mâinile peste ea. și tu te-ai afla, în același timp, și afară și înăuntrul meu.
și eu aș face naveta, cu un autobuz mare și zgomotos care m-ar lua din fața camerei, și m-ar aduce seara îndărăt, între cele două locuri în care te afli tu, și așa am putea fi împreună tot timpul. știu că în scrisoarea asta îți voi scrie despre cum înfloresc cireșii. știu asta pentru că m-ai rugat într-o seară. iar eu ți-am povestit despre părul parfumat. pentru că mă îndrăgostisem subit de adâncitura aflată pe gâtul tău și de ligamentele tale care îți țineau pielea foarte bine întinsă și elastică. ca să poți așeza o pară parfumată acolo. și mirosul să se împrăștie. să ajungă chiar până pe clavicule. și adâncitura o puteam vedea foarte bine atunci când mă strigai și intram în cameră și puneam un lemn sau două în foc. se făcuse cald acolo, și în tine, și când îți era cald se putea vedea foarte bine adâncitura gâtului, de care mă îndrăgosteam de îndată. dar să revenim la cireși, pentru că ei pot înflori din clipă în clipă. sunt doi cireși gemeni pe lângă care trece o cărare. sub ei crește iarbă. iarba este de obicei foarte înaltă și este împânzită disproporționat cu flori. florile vin dimineața cu o mașină mare pe care scrie: flori pentru ea. pentru că mi s-a făcut sete am fost în bucătărie unde țin o sticlă cu apă, pentru când îți este sete și am băut apă din ea. dacă ai fi fost acolo cred că te-aș fi înghițit cu totul pentru că îmi era foarte sete de tine. din cameră se aude acum let it be, și din mașină, niște tineri, descărcă florile și le așează sub cei doi cireși. cei doi cireși au scoarța de culoare gri-petrol, și atunci când lumina cade bine, coaja căpăta niște reflexe ușor argintii și cireșii se bucură că pot îți oferi din culoarea lor specială și tu mă întrebi, din cameră : când înfloresc cireșii? vreau fiu acolo cu tine, îmi mai spui.

1

 

bagajistul

vine cineva din mine și mă întreabă:

– de ce îți este așa de dor de ea?

– pentru ca ea mă ajută să respir

și, de azi dimineață, eu nu mai puteam să respir,

aveam parfumul ei în sacoșă, stătea pe un umeraș,

mi-am cufundat mâna în el, am luat puțin de acolo, și mi-am dat repede pe la tâmple așa cum făceau cei mari, când aveam crize și nu puteam să respir,

nimeni nu își explica de ce nu puteam să o fac,

pentru că mă găseau normal, la controale,

dar eu cred că aveam încă o pereche de plămâni, pliați în spatele celorlalți,

care așteptau să respire, numai când ai fi apărut tu;

acum că i-ai învățat actul respirației, ei au devenit dependenți de tine,

nu respiră decât cu parfumul tău,

dacă nu îl simt, se pliază la loc, și, atunci, eu, tot, nu mai știu să respir;

ei m-au tot pregătit în sensul ăsta,

mi-au spus că viața este, în general, așa cum este,

dar nu știau nimic despre perechea mea de plămâni, așa că, de fapt, nimeni nu a știut să mă pregătească pentru întâlnirea cu tine,

nimeni nu a știut să îmi spună de ce,

când am să te întâlnesc,

am să sufăr o mare transformare,

dar m-au lăsat, totuși, să văd toate acele lucruri, unice în felul lor,

să le strâng în mine,

ca să pot, (inconștient mi-au dat voie să le adun), să ți le arăt;

iar când, într-o bună zi, am ajuns, în sfârșit, la ușa ta, ce zarvă au început să facă ele în mine:

– dă-ne drumul afară, pentru ca ăsta este locul pentru care ne-ai adunat atâta amar de vreme, au strigat!,

și se împingeau cu mâinile și cu picioarele,

le simțeam cum se cațără,

cum împing cu fruntea acoperișul sub care locuiseră,

cum deschid larg ochii, doar, doar, au să reușească să te zărească,

iar tu, când m-ai văzut, m-ai întrebat:

: dumneavoastră ați venit pentru bagaje?, intrați, intrați,

dar să aveți grijă să le purtați în poziția în care le-am aranjat,

pentru că au în ele lucruri fragile, pe care trebuie să le duc la bun sfârșit,

lucruri delicate, porțelanuri, cristale, țesături cum nu s-au mai văzut niciodată,

clape de pian cu note muzicale pe ele, care nu trebuie sa se amestece unele cu altele, cutiuțe cu ținuturi imaginare,

sau străduțe pe care mi-a plăcut să mă plimb,

trebuie să le învățați pe toate, fiecare unde se află, pentru că am sa vă cer sa mi le dați, dacă am să am nevoie de unele dintre ele,

capricii de mozart, sau cuvinte pereche, așezate în litiere aurite, purtate pe aleile minții mele,

și mai am și dantele pentru priviri, înfășurate pe suluri micuțe din carton, cu coduri înscrise pe fiecare dintre ele,

să nu care cumva să mi le pierdeți, sau să permiteți să le fie șterse codurile,

am catifea pentru învelit pielea mea, care nu suportă alte atingeri,

fiecare loc de pe mine are altă nuanță de culoare, așa că te rog sa nu încurci niciodată nuanțele,

unele dintre ele sunt în progres mereu, se schimbă dintr-o clipă în alta, în funcție de stările mele, dar tu poți să le atingi, ca să le poți memora mai bine,

ca să poți să mă ajuți la reconstrucția pielii mele, atunci când voi avea nevoie,

dar să ai grijă, cu ce le atingi, atunci când mă înveți cum sunt,

poți să mă atingi cu amintirile tale, dacă le păstrezi în locuri cum ar fi buzele tale, sau în cristalinul ochilor,

poți să mă atingi cu buricele degetelor, dacă ele fac parte din memoria amprentelor tale, a ceea ce ai atins cu ele,

sau poți să mă atingi cu memoria ta,

poți să iei cu limba ta gustul meu, să îi faci analiza chimică și morfologică, și atunci vei putea afla:

: de unde mă trag, de unde vin, de ce vin, de ce stau în preajma ta,

cum simt, cum mă împac cu mine însămi, cum disloc aerul atunci când ma mișc, cum îl disloc atunci când stau nemișcată.

iar eu, eu tot procesez informațiile, sunt atât de multe și atât de frumoase, încât, adeseori, trebuie să mă opresc asupra câte uneia, ca să o pot înțelege deplin,

unele au nevoie de mângâieri, sau de conversație,

sau trebuie să le scot la plimbare, pe altele trebuie să le hrănesc, într-atât de slăbite sunt, și palide,

să le scot la aer curat, prin locuri neumblate, unde este multă liniște,

sau să le adun flori, titluri de cărți, îmbrăcăminte pentru păpuși, sunete de valuri de mare,

sau să aștept, în locuri înalte, să înceapă să bată zefirul, ca să le revină culoarea în obraji,

să fiu discret, dar și insistent, în același timp,

pentru că tu ai deschis lumea mea cu codul tău genetic;

ce frumos a intrat cheia ta, în lăcașul acela din mine, și cum s-au desfăcut încuietorile!, și cineva a spus:

: bine ai venit!

floarea

am avut odată o floare de amarilis,

semăna cu vietatea dorului tău de mine,

când abia mai pâlpâia

păstrez și acum, înveliți într-o bucată de pânză fină, bulbii florii de amarilis,

într-o cutie, în care țin lucruri pe care le port cu mine peste tot

pești exotici de la marea roșie, unde nu am fost niciodată

păsări colibri cu ciocul înfipt în fructe coapte de papaya,

două volume de poezii, cu autograf, care nu au mai sosit niciodată

un apus, cu flori necunoscute, din catifea roșie, cu micuțe inserții de galben,

plutind deasupra unui heleșteu, dintr-o curte interioară

și știu că, tuturor acestor lucruri, nicăieri nu le șade mai bine,

ca în cutia mea, cu capac glisant,

sub care, la intrare, falnic, un pompier atomic, face de strajă

Mihai Ursachi, Poem despre domnişoara Gabriela Şerban şi despre unica noastră întîlnire la o expoziţie suedeză de pictură.

„Ce melancolice goarne legănau universul în

după-amiaza de toamnă în care străin

şi stingher rătăceam printre turnuri şi case…

Dar Gabriela Şerban nu ştia

că cerul anume din goarnele sale sunase

singura mea întîlnire cu ea.

Desigur că înainte de asta milenii

s’au drămuit, chiar Napoleon a murit

şi multă vreme la denii

eu serile mele m’am dus fericit.

Dar Domnişoara – ochii ei faruri

violacee în noapte – ca dintr’un somn m’a trezit,

Domnişoara eternă, leită, nepăsătoare de multele ei avataruri.

Cauza straniei sale prezenţe, a întîmplării, a fost şi acuma doar ea,

părea că o ştie prea bine, deşi nicidecum nu ştia

şi deşi a durat doar o clipă, un neînsemnat amănunt,

era hărăzit cu stricteţe să aflu că este, să ştie că sunt.

Lumile ei, vieţile ei, pentru dînsa erau suveniruri stinghere,

cu pisicuţe angora şi jucării pe un iaht de plăcere

în nebuloasele, de mine în veci nepătrunsele sfere;

iar lumile mele erau labirinturi impure

cu fumegînde făclii şi scule străvechi de tortură,

spre care-o striga în neştire o nostalgie obscură.

Acolo, în sala cu nuduri profund suedeze,

neruşinat încîlcite, vernil la culoare şi puţin cam obeze,

Domnişoara înaltă, frumoasă, avea ceva militar,

de june cadet cartofor, ce anume, m’aş întreba în zadar,

 

ceva citadin şi rural totodată, în fine, s’a oprit chiar la cel mai obscen

dintre nuduri, l-a cercetat cu priviri delicate, experte,

în vreme ce sîngele meu se urcase la ten,

căci presimţeam că’n curînd o voi pierde.

Am vrut să îngaim ca o scuză, ea mă fixă curioasă

(era atît de frumoasă)

apoi se’ndreptă amuzată către o carte

cu iscălituri şi impresii, a scris ceva englezeşte şi-apoi

s’a scufundat între viaţă şi moarte

în frunzele care plouau peste noi.

 

Dar vouă de toată istoria asta nici că vă pasă.”

caii liberi

când trebuiau sacrificați caii bolnavi, mereu am crezut că există o minimă întâmplare, care nici măcar nu ținea de mine ci de Cineva adulat, într-un fel de citadelă, care putea să facă să se schimbe ceva, și că dacă încercam să o definesc, în timp ce stăteam și mă conversam cu acel Cineva, care mă lapida destul de repede, mintea mea putea refuza să accepte

mintea mea era, stătea agățată de arcadele și de micuțele vitralii, prin care se strecura lumina dinafara mea

mintea mea elabora detaliile acelea, minuscule aproape, și nu înceta să respingă evidența.

dar când ieșeam afară, pe coridorul pe care Îl deschidea înaintea mea, mă năpădea soarele, pentru că în mine existau zile frumoase, chiar dacă ploua când intrasem, îmi spuneam: uite vezi, ai pășit pe covoarele acelea, ai pășit pe câmpiile lor, și ai stat pe ele, numai și numai pentru a-ți dovedi ceva!

așa că, atunci când terminam, în afara Citadelei, deși jur-împrejur continua să plouă, eu nu simțeam decât căldura, iar poteca pe care mergeam, era uscată și plină de soare

eram bucuros, pentru că, odată ajuns acasă, puteam vedea efectul: caii bolnavi, cum alergau liberi, pe deasupra laboratoarelor

neîncălecații, ca mânjii tineri, care nu fuseseră înhămați niciodată

ca armăsarii indienilor, din ținuturile sacre, unde doar vântul le putea auzi respirația

care învârteau norii, cu copitele lor fără potcoave, și aruncau pământul în spate

dar era evident, pentru mine, totodată, că nimeni nu ar fi avut nevoie de cineva așa cum eram eu

WP_20170826_18_54_14_Pro

miel

luni, când ai urcat la noi, la livadă,

te-ai aşezat pe lăicer, lângă mine,

am tăcut amândoi.

purtai o rochie albastră, subțire,

ți se vedea piele prin ea

după un timp, s-au așezat albine pe tine, pe umerii tăi goi,

și te-au cules.

iar sâmbătă, când am pus fagurii cu mierea culeasă din florile din ziua aceea,

în centrifuga roșie din beci,

prima miere care a început să curgă în vasul de lut așezat sub ea

avea mirosul tău.

birds

câte ceva despre rai:

seara, iazul stătea sub o salcie înaltă. mergeam pe punte, cu un felinar după noi, ca să punem coșul de prins pește. coșul era împletit din răchită și avea forma unei tobe africane ovale. îi legam bine capacul de la unul dintre capete, cu o bucățică de sârmă și apoi puneam mămăligă în gura care se îngusta în interiorul coșului, aflată la capătul celălalt, și mai aruncam câteva bucățele de mămăligă înăuntru și apoi îl scufundam în iaz , chiar la capătul punții. înfigeam bine în mâl bățul lung de care era legat coșul, până când acesta se scufunda adânc, în apă. din merii de pe malul iazului cădea câte un măr mai copt și se odihnea în iarbă sau se rostogolea repede și lovea în apă cu un sunet înfundat. felinarul arunca o lumină slabă și noi rămâneam așezați pe punte, o vreme, cu picioarele atârnând, aproape atingând apa, și ne uitam cum lumina felinarului își făcea loc prin stuful des, pierzându-se cine știe unde. apoi ne întorceam acasă și mai rămâneam o oră, două, în curte, la masă de lângă beci, și ascultam topul de la zece noaptea. muzica se auzea până departe, uneori ocolea casa, și venea înapoi, prin portița dintre casă și hulubărie. atunci porumbeii tresăreau în somn și, rar, câte unul ieșea până la ușa hulubăriei și asculta atent melodia care trecea pe lângă el. apoi, când melodia era deja departe, printre crengile vreunui copac, se întorcea înăuntru, se lăsa încet în fân și se acoperea cu aripile. dimineața, pe la cinci, ne sculam și ne duceam să scoatem coșul. câteodată, pe la patru și jumătate. cu toții știam că atunci peștii dorm, adorm în sfârșit. și că sunt fără apărare. la prânz îi prăjeam, făceam mujdei de usturoi și-i mâncam cu mămăligă fierbinte. mai păstram câte o bucată de mămăligă, pentru o altă seară, când se dădea la radio topul de la ora zece.                                                                                          odată, într-una din verile mai lungi, la iaz a venit chiar și un bâtlan cenușiu. cred că era un mascul. părea foarte însingurat.

IMG_0871 (2)