Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

Advertisements

tu

tu ești acum

ca un diamant

pe suprafața căruia

eu încerc să imprim

cu un material moale,

cum ar fi o pană,

memoria unui zbor

întâmplat de demult

când mi-este dor de tine

dimineața mă scol, strâng cearșaful, îl pun într-o pungă de plastic
mă îmbrac și cobor, ies afară și mă duc în stația de autobuz
mă sui în osutădoi și cobor la cap de linie
cobor treptele și ajung pe plajă
întind cearșaful pe nisip și mă dezbrac
în față marea are culoare verde
intru în apă și înot
apa este caldă și curată
după două ore strâng cerasaful îl pun în punga de plastic și apoi urc treptele
aștept în stația de autobuz de unde se poate vedea marea
când ajung acasă scot cearșaful și îl întind pe pat
restul zilei trece încet
iar seara după ce se face întuneric
mă întind în pat
mă uit la televizor,
apoi mă așez întins pe partea dreaptă cu palma sub cap
adorm într-un târziu
și te visez pe tine

tu lăsai vată de papură pe cer

Într-o seară am fost în parc. am un parc secret, numai al meu, pe malul mării, pe un promontoriu. m-am așezat pe o bancă și am așteptat două ore să se așeze un înger lângă mine.
poate nu acela era parcul unde trebuia să merg, pentru că nu s-a apropiat nimeni de banca mea. apoi, într-altă zi, la capătul străzii rotterdam, (neapărat, când treci prin orașul meu, să cauți strada asta, are un parc în capătul ei, și un ou de fluture uriaș, fluturele se va naște pentru tine, când vei ajunge acolo, altfel nu),
am găsit parcul, îngerul mă aștepta și mi-a spus: am venit imediat după ce ai plecat tu, și te aștept aici din primăvară, un fluture, mic, obișnuit, roșu cu negru colorat, stătea pe un ou de fluture foarte mare, leagănul din parc era de culoarea mării, cu fața la mare, și cu spatele la strada rotterdam, când am trecut pe acolo, așa cum îi spune și numele, în loc de case erau tablouri agățate, erau emoții, iar în capăt, unde se îngusta, pe jos, se aflau încă flori roz de cireș.
după toate emoțiile astea, m-am întors acasă, am găsit îngerul în camera mea, și mi-a vorbit:
am uitat să îți spun că sunt atât de rar, atât de deosebit!, apoi a îmbrăcat haina agățată pe un umeraș, și a pășit prin fața mea, vreme de două ore încheiate. apoi, din brațe, i-au ieșit două aripi frumos colorate, și s-a și ridicat prin tavan, a trecut prin el, apoi prin celelalte tavane, de la etajele superioare, până deasupra blocului, tocmai.
umerașul gol îmi amintea de cineva, și, nu o să îți vină să crezi, pe tavanul boltit se vedeau emisferele unei inimi, pictată, cu ferestre prin care i se vedeau plămânii, și rădăcinile aripilor, în camera cu ferestre albe, cu tifoane la jumătatea geamurilor,
cu lenjerii albe,
ca în spitalul tău din los angeles, la capătul străzii beverly hills
la chitară cânta paco de lucia
era foarte tânăr, cam din vremea adolescenței tale era concertul, paco purta plete, și interpreta “între două ape”, cu ochii închiși, își ridica umărul stâng, când sunetele i-l împingeau, degetele îi alergau pe griful chitarei, își mușca buzele paco,
iar tu
tu lăsai vată de papură pe cer, să cadă, să plutească, așa cum se întâmplă toamnă când semințele se desprind, și se învârtesc prin aer,
ca niște balerine,
cu rochițe din voal transparent și au coapsele dezvelite

IMG_1996

13.

este ca o întâmplare veche, din acelea pe care le ții în pod, acasă la tine

dintr-o data îți aduci aminte de ea

și te întrebi?

cât a trecut de când nu te-ai mai gândit la întâmplarea aceea?

ea stă acolo, înlăuntrul tău

ca și cum se întâmpla din nou,

acum

ți-ai adus aminte de tine, cel care erai

cel care ești

…pe dinăuntru

ca o cămară cu rafturi

cu borcane pe care sunt lipite etichete școlare pe care sunt înscrisi anii

închise cu celofan

dacă-ți treci ușurel degetul pe celofanul întins, acesta sună

uneori, pe borcanele mai vechi,

celofanul se adâncește

devine concav

formează o vale mică

ca o lupă

în care se așterne praf

da, da, ca o lupă acoperită de praf,

iar dedesubt, uneori, există mucegai

verde

ca un fel de pajiște

ceea ce înseamnă că o parte din amintirea care era ținută acolo s-a pierdut

ca o piele bolnavă

sau, da, s-a degradat

pentru că nu ai mai trecut de mult pe acolo

dar dacă dai deoparte cu o linguriță

după aceea amintirea are exact gustul pe care i-l stiai

și atunci te bucuri

dar încet, fără grabă

fără zgomot,

da, pentru o vreme te bucuri

te bucuri în tine

dar și plângi, în același timp

sau îți vine măcar

te pișcă la rădăcină nasului

și ustură puțin în colțul ochilor

câteodată te poți stăpâni

dar alteori nu poți

pe măsură ce trece vremea, îți dai seama că poți din ce în ce mai greu să faci față

55.

dimineața, când treceam prin dreptul porții tale, poarta ta era de fiecare dată tot mai frumoasă.

scoteam, din buzunarul de la piept, cheia, cheia era caldă, de la atingerea cu mine,

era lucrată fin, iar zimții îi erau rotunjiți, și, oricum aș fi așezat-o, ea rămânea în poziție orizontală.

niciodată nu am găsit o altă explicație pentru asta,

înafară aceleia că ea avea, într-însa, o parte din mijlocul universului tău,

partea aceea nelămurit cunoscută, centrul tău de greutate, locul adăpostit și adânc, unde, dacă ai fi putut fi atinsă, poate că ai fi tresărit.

deschideam poarta,

dincolo de ea, mă întâmpina grădina ta,

cu aleile ei migălite din nisip alb,

care curgea încet în direcții care mi se păreau, adeseori, contradictorii,

străjuite de flori, neînflorite încă,

dar care abia așteptau să înflorească.

numai să te fi aplecat tu și să le fi atins.

când terminam de străbătut drumul până sub fereastra ta, mă opream,

priveam în sus.

în cadrul ferestrei tale, puteam zări întrupări de-ale tale, din diferite momente ale zilelor sau serilor trecute, când te apropiai de ea, și priveai înafară,

îți priveai grădina, sau aleea care ducea către poartă,

așteptând să vină cineva, să o deschidă,

sau copacii înfrunziți, sau încărcați cu rodul tău,

sau floarea ta neînflorită,

ori linia discontinuă a gândurilor tale,

când ieșeau afară, când se așezau în iarbă, sau se rezemau de tulpina vreunui copac, și își întindeau palmele

: acolo se aflau, amestecate, cuvintele lor,

ca o apă ținută în căușul palmelor, în care te oglindeai, se oglindeau părți din tine, așa cum arătau ele în clipa în care se desprindeau de tine și rămâneau sigure.

atunci aș fi scos, din cutiuța pe care o purtam mereu cu mine, clopoțelul din sticlă transparentă,

care avea limba sub forma unei tije subțiri,

la capătul ei atârna un cilindru lat, asemenea aceluia imaginat de cartograful Bartolomeu,

la mult timp după ce omenirea încă își imagina pământul ca fiind plat și fix.

pe pământul acela aș fi așezat un copac, cu crengi bogate,

iar pe una dintre ele cuibul unei păsări.

deasupra lor aș fi așezat un cer albastru, cu nori mici, albi și pufoși ca vata de zahăr ars, soarele și luna, în cele două hemisfere,

într-o parte, stele, în cealaltă, baloane cu heliu, plutind la voia întâmplării.

când aș fi terminat de făcut toate astea, aș fi agățat clopoțelul din sticlă, în dreptul ferestrei tale,

aș fi mângâiat pasărea, ca să adoarmă, în cuibul ei.

apoi aș fi plecat, pe aleea care ducea înspre poartă, pășind încet peste nisipul alb,

aș fi deschis-o, aș fi ieșit în stradă, încuind-o cu cheia primită de la tine.

când pasărea s-ar fi trezit, și și-ar fi desfăcut aripile, ca să zboare prin grădina ta,

discul limbii clopotului ar fi început să se miște,

iar atunci când ea și-ar fi luat avânt în zbor,

limba ar fi atins trupul clopotului, sticla.

împrejur s-ar fi auzit cel mai frumos sunet din câte au putut fi descrise vreodată.

când ar fi ajuns la tine, tu ai fi știut că trecusem pe acolo.

așa cum făceam în fiecare zi. și, poate, ți-ai fi spus, că asta era ceea ce îți doreai

: să trec în fiecare zi pe la tine.

181.

Prima dată am citit-o în picioare, în camera mea, plimbându-mă, ferindu-mă de lustra cu trei brațe, cu globuri de culoare roz, între fereastră și ușa care dădea în holul de la intrare, a doua oară, stăteam întins în pat, cu veioza luminând din dreapta, de pe tăblia lăzii recamierului, abia schimbasem arcurile și învelitoarea, a treia oară în trenul accelerat Iași – Deda -Târgu Mureș, chircit, în fund, cu genunchii la gură, pe holul vagonului , rezemat de un rucsac, noaptea, în trenul studenților, vara în vacanță, a patra oară în garsoniera îngustă din Năvodari, aia pe lângă care trecea autostrada suspendată, în patul de jos, abia cumpărasem paturile supraetajate, camera avea fereastra spre vest, era soare mult în după amiaza-aceea, a cincea oară la ieșirea din oraș, după un pâlc de plopi înalți, într-o mașină Dacia 1300, după ce făcusem dragoste, fiecare lectură a durat aproximativ șase ore și câteva minute, media de citire a unei pagini era de 48 de secunde, apoi am rătăcit cartea, prin bibliotecă, aveam ediția aia veche, din ’74, din Biblioteca pentru toți, lipită cu scotch maro, foile îngălbenite deja, vreo câteva lipite, probabil mâncasem pâine cu miere de albine, miere zaharisita, de la livadă, cum se face după ce bagi lingurița în borcan, după ce-ai ținut-o în gură, de la enzimele din salivă, ce știu eu, de la ce? Se zaharisea mierea, mierea de flori de livadă, recoltată toamna, înainte de a pleca acasă, la bloc, împreună  cu moș Brehuiescu, în centrifuga roșie…

Pe contracoperta a doua am găsit o listă cu treizeci și nouă de repere, scrisă de mână, aparent fără nici o legătură între ele, o să citez din ea: …profesor, pix, telefon, insectă, covor, sticlă, porumbel, fotoliu, sufragerie, muncitor, bicarbonat, șurubelniță, virgulă, ciocan, vestă cuie, și când închideai cartea, era fotografia lui, pe coperta a patra, tânăr, cu părul negru, cu mustață și cu sacoul ăla în carouri mici, alb cu negru , fotografiat din dreapta din semiprofil, cu ridurile alea de pe frunte, privind în depărtare, absent din locul fotografierii, departe de noi toți

132.

îmi plac finalurile din cîteva dintre romanele lui Breban. dar cel mai frumos final de roman rămîne tot acela din Spuma Zilelor. de asemenea, unul dintre cele mai frumoase momente, pe care nu mai poţi să-l uiţi niciodată, dacă ai avut şansa să îl trăieşti, este acela cînd te afli într-o tipografie. şi, spre dimineaţă, după ce ai terminat ultima corectură, şi ai pus ştampila cu B.T., cu cerneala albastră, linotipurile tac şi se odihnesc, iar zincurile fotografiilor se află în lăcaşul lor, cineva apasă un buton, şi rotativa începe să tipărească. miroase a cerneală, iar muzica pe care o auzi este fără egal. îţi aduci aminte de scena în care Cal McAffrey pleacă din redacţie, şi băieţii ăia de la Credence cîntă Long as i can see the light. te simţi, în sfîrşit, atît de bine, încît ai senzaţia că zbori. aşa, cum zboară oamenii sau alte vietăţi, în tablourile lui Chagall.