Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

despre o întâmplare, aproape, adevărată

știi că azi, dis de dimineață, am avut a doua întâlnire cu rândunica? nu ți-am spus ieri despre asta pentru că am crezut că mi-am imaginat doar. nu știam că o să mă aștepte și astăzi. când a zburat randunica aia pe lângă mine, după ce ne-am privit, stătea pe țeava de gaz metan, ca și ieri, țeava galbenă din holul de la intrare, eu nu am memorat tot filmul zborului ei, de pe țeavă, pe deasupra capului meu, dar ușor lateral, în dreapta, și până când a ieșit pe fereastra larg deschisă. decât clipa aceea în care am întins mâna spre ea, și știi?, știi ce moment am păstrat pentru mine?: pe acela în care a trecut pe deasupra palmei mele, atunci, acela a fost momentul, și când, după ce a trecut, am strâns palma și i-am reținut, în ea, un gând, un gând al ei, ca o pasăre în cuibarul trupului palmei mele. după aia am ținut mâna adânc vârâtă în buzunar, am mers cu osutadoiul, am urcat repede pe cea mai înalta clădire, soarele strălucea deja, am scos cu grijă mâna din buzunar și am deschis-o încet. și gândul ei a rămas câteva clipe nedumerit, în palma mea, apoi, apoi și-a luat zborul, s-a ridicat brusc în aer, așa cum fac rândunelele, când sunt speriate. apoi, odată ajuns sus, în înalt, a început să se rotească, în cercuri din ce în ce mai mari, până când s-a pierdut. până atunci, în tot timpul care s-a scurs, i-am simțit căldura în podul palmei. acum mi-a rămas numai amintirea ei. dar, și-așa, și-așa este bine.

: Manuel Alvarez Bravo, The Daydreaming, 1931

scrisoarea despre ziua de ieri

motto:

“Cât de melodioasă…

Cât de melodioasă-i acestă delicată urzeală !

Trupul tău cu sufletul meu, dragoste,

şi trupul meu cu sufletul tău !”

Juan Ramón Jimenez

aseară după ce m-am uitat la serialul meu coreean, am adormit și m-am retrezit în jur de 4 dimineața, iar castle era într-un container frigorific cu kate, pe care o iubea, și lumina în container era albastră, și kate era albastră, cu capul lăsat pe umărul lui castle, murind. castle ăsta este un personaj dintr-un serial polițist, și în episodul cu pricina era vorba despre o amenințare teroristă în new york. iar el, castle, o iubea pe kate, partenera lui, cu care, mai târziu, într-o serie mai nouă, va și fi împreună.  după aia, dimineața, când eram în hală,   și m-am uitat puțin îndărăt,  am văzut în urma mea,  pe podeaua halei,  două umbre,  ale mele, și m-am întrebat, atunci, unde este celălalt care lasă o a doua umbră, și de ce nu ne cunoaștem, sau de ce nu ne-am cunoscut până acum, niciodată, deși umbra lui mă însoțește pretutindeni, este alături de mine, sau este vorba despre o umbră fictivă, venită în lumea mea, din altă lume, unde mă aflu și eu, uneori, și atunci când cele două lumi se întrepătrund, atunci abia, se întâmplă, ca în dimineața asta, să am două umbre, se întâmplă ca două lumi să fie împreună, oare care dintre ele este cea reală?, care are mai multe de povestit, despre întâmplările prin care trece personajul căreia îi aparține, care contează cel mai mult?, și nu am găsit răspunsul, în timpul scurt scurs de la momentul întregistrării evenimentului, dar deja acest lucru mă macină, unde?, în ce loc sunt eu, cel adevărat, și în care loc nu sunt decât o ficțiune, tu, ți-ai pus, vreodată, asemenea întrebări, legate de existența ta, de mobilul existenței tale? kate a mea, cea albastră? pe mailul meu, unde te-am salvat, eșți albastră azi, mă întreb dacă și răsuflarea ta este albastră azi, poate sigur, poate că ai fost întotdeauna albastră, poate eșți apa mea de care aveam atâta nevoie, poate că te beau, cu inghituri mici, poate te plimb prin gură, încet, și-ți simt gustul, poate sorb din tine, ești, așa cum te declari mereu, o banală albastră, un exemplar extrem de rar, cred că aș întoarce capul după tine oriunde te-ai afla, din cauza mirosului de albastru pe care l-aș simți. adică aș vrea să fiu cu tine, singuri, și să ne uităm la filme, ah, deci vrei și tu?!, adică îți doreșți în secret? asta? păi e simplu….îți imaginezi deja?!, adică îți dai timp înainte. ai vrea? să te țin strâns? când emoțiile din cauza filmului te-ar năpădi? într-atât încât să te lipeșți de mine, aș sta cu nările în părul tău, …”visurile sunt pentru noapte”, ai să-mi zici. ah , da? dar tu, tu nu știi că, uneori, unii oameni, așa, ca mine și ca tine, visează și ziua? tu nu visezi și ziua, uneori? nu ai momente când visezi bucăți întregi de viață? alt fel de viață, una, este adevărat, imaginară, pe alocuri, dar atât de reală, în esență?„există un surplus în mine…un surplus nedefinit care dă pe afară uneori și asta mă face să trec dincolo în imaginație, un surplus de tandrețe, ori unul de tristețe, ori doar nevoia de a fi sigur rezemat de visele cuiva…în visele cuiva.” ah, da, există așa ceva sigur în noi, în oricare dintre noi, cum și în mine este loc…”ca într-o casă prea mare din care au plecat oaspeții, aș vrea să o umplu din nou, să fie la fel că înainte de sfârșitul petrecerii, mai este foc în sobă și vin pe masă, mai sunt cărți necitite și muzică în surdină” și mai ești și tu, așa cum te-ai imaginat adeseori, partea aceea din tine, niciodată dezmierdată îndeajuns, nevoia aceea a fiecăruia dintre noi, mi-ai spus mai demult parcă, cum ți-ar plăcea să stai cuminte într-un colțișor, pe geamantanul tău micuț și să privești ce se întîmplă în viața unui om, și când te ridici, să îl ajuți, sau doar să stai acolo, cu nevoia de a-i simți tandrețea.și asta nu mi se pare grav, pentru că nu-l pîndești pe geam, nu ca un voyeur, eu cred că înțelegi. „eu știu sigur că toți oamenii simt asta, singurătate și neliniște, dar sunt prea mîndri să o recunoască, și, mai ales, durere…că au plătit păcate de care ei nu-și amintesc să le fi săvîrșit.” dar, nu-i așa ?, toată istoria omenirii este construită pe asta, pe singuratea lor, dar, uite, vezi cît de puțin ne trebuie să ne facem viață frumoasă, doar din cuvinte, ca și din cărți de joc, „da, da, da, oamenii nu sunt altruișți, în nici un caz eu. eu pot să țin mîna pe flacără, pot face asta!” dar, unde anume? acolo în palmă? sau în locul acela în care ți se zbate venă aia micuța, vena inimii tale, pentru că este important de știut de unde vine altruismul? din nevoia ta de tine?, sau din teama ta de tine? „teama, categoric teamă,eu am nevoie de oameni, nu de mine. mie îmi par insignifiant, banal, anost…of”, dar tot timpul, mereu, este, de fapt, vorba despre tine, orice ai face tu, fără să vrei te trezeșți acolo, în mijloc, în mijlocul evenimentului, oricât de insignifiant ar părea el, uite „ mă uit, mă tem să fiu sincer cu tine, nu știu, de parcă ți-aș face confidențe nepermise.” este un lucru bun, da? sau un lucru rău, depinde!, da, cred că e normal…de ceea ce vrei să faci, sau de ce eșți dispus să faci. „ceea ce faci! eșți un străin, doar, și faptul că te-ai îndrăgostit din senin nu înseamnă nimic pentru ceilalți.” dacă vrei doar să treci, să aștepți, pe gemantan, sau să rămâi, să intri. nu, nu era senin în ziua în care te-ai îndrăgostit, mai ții minte?, „voi mai sta acolo în tindă, pe geamantan, o vreme”, sigur că da, în tindă este locul ideal, nu stau în drum, tindă este un fel de anticamera arhaică, „nu încurc pe nimeni, doar particip în liniște la întîmplările zilelor tale. te încurc? mă poți da afară și apoi să încui ușa”, îi poți urmări pe cei care intră și cum, apoi, ies, le poți surprinde sintaxa surâsului sau a grimasei. cum să mă încurci? cu ce? cu tine? niciodată. mă încurci în alt fel, mă încurcă faptul că vreau să te iau și, totuși, știu că trebuie să mă opresc, da, ca să nu te bruschez prea tare , să nu te sperii prea tare, când te iau, dacă te-aș lua! „spui corect, pentru că noi doi, la început, am spus că doar mergem împreună, în același tren și că ne ținem de urît, acum deja parcă s-a inserat, ori tu te-ai grăbit și ai tras draperiile.” nu, nu, nu, este ziua, mie îmi place pe lumină, fără să trag draperiile, și-n camera aia unde tu stai așezată pe valijoară, așteptând să vină un docar, de exemplu, să te ia și să te ducă la gară, la tren, unde o să te urci și o să te așezi în același compartiment cu mine, și-n camera aia, este lumina, destul de bună, că să poți vedea plutind prin aer eternul polen, pentru că, de aseară după ce m-am uitat la serialul meu coreean, am adormit și m-am retrezit în jur de 4 dimineața, iar castle era într-un container frigorific cu kate,  pe care o iubea, și lumina în container era albastră, și kate era albastră, cu capul lăsat pe umărul lui castle, murind. castle ăsta este un personaj dintr-un serial polițist, și în episodul cu pricina era vorba despre o amenințare teroristă în new york. iar el, castle, o iubea pe kate, partenera lui, cu care, mai târziu, într-o serie mai nouă, va și fi împreună.  după aia, dimineața, când eram în hală,   și m-am uitat puțîn îndărăt,  am văzut în urma mea,  pe podeaua halei,  două umbre,  ale mele, și m-am întrebat, atunci, unde este celălalt care lasă o a doua umbră, și de ce nu ne cunoaștem, sau de ce nu ne-am cunoscut până acum, niciodată, deși umbra lui mă însoțește pretutindeni, este alături de mine, sau este vorba despre o umbră fictivă, venită în lumea mea, din altă lume, unde mă aflu și eu, uneori, și atunci când cele două lumi se întrepătrund, atunci abia, se întâmplă, ca în dimineața asta, să am două umbre, se întâmplă că două lumi să fie împreună, oare care dintre ele este cea reală?, care are mai multe de povestit, despre întâmplările prin care trece personajul căreia îi aparține, care contează cel mai mult?, și nu am găsit răspunsul, în timpul scurt scurs de la momentul întregistrării evenimentului, dar deja acest lucru mă macină, unde?, în ce loc sunt eu, cel adevărat, și în care loc nu sunt decât o ficțiune, tu, ți-ai pus, vreodată, asemenea întrebări, legate de existența ta, de mobilul existenței tale? kate a mea, cea albastră? pe mailul meu, unde te-am salvat, eșți albastră azi, mă întreb dacă și răsuflarea ta este albastră azi, poate sigur, poate că ai fost întotdeauna albastră, poate eșți apa mea de care aveam atâta nevoie, poate că te beau, cu inghituri mici, poate te plimb prin gură, încet, și-ți simt gustul,poate sorb din tine, ești, așa cum te declari mereu, o banală albastră, un exemplar extrem de rar, cred că aș întoarce capul după tine oriunde te-ai afla, din cauza mirosului de albastru pe care l-aș simți. adică aș vrea să fiu cu tine, singuri, și să ne uităm la filme, ah, deci vrei și tu?!, adică îți doreșți în secret? asta? păi e simplu….îți imaginezi deja?!, adică îți dai timp înainte. ai vrea? să te țin strâns? când emoțiile din cauza filmului te-ar năpădi? într-atât încât să te lipeșți de mine, aș sta cu nările în părul tău, …”visurile sunt pentru noapte”, ai să-mi zici. ah , da? dar tu, tu nu știi că, uneori, unii oameni, așa, ca mine și ca tine, visează și ziua? tu nu visezi și ziua, uneori? nu ai momente când visezi bucăți întregi de viață? alt fel de viață, una, este adevărat, imaginară, pe alocuri, dar atât de reală, în esență?„există un surplus în mine…un surplus nedefinit care dă pe afară uneori și asta mă face să trec dincolo în imaginație, un surplus de tandrețe, ori unul de tristețe, ori doar nevoia de a fi sigur rezemat de visele cuiva…în visele cuiva.” ah, da, există așa ceva sigur în noi, în oricare dintre noi, cum și în mine este loc…”ca într-o casă prea mare din care au plecat oaspeții, aș vrea să o umplu din nou, să fie la fel că înainte de sfârșitul petrecerii, mai este foc în sobă și vin pe masă, mai sunt cărți necitite și muzică în surdină” și mai ești și tu, așa cum te-ai imaginat adeseori, partea aceea din tine, niciodată dezmierdată îndeajuns, nevoia aceea a fiecăruia dintre noi, mi-ai spus mai demult parcă, cum ți-ar plăcea să stai cuminte într-un colțișor, pe geamantanul tău micuț și să privești ce se întîmplă în viața unui om, și când te ridici, să îl ajuți, sau doar să stai acolo, cu nevoia de a-i simți tandrețea.și asta nu mi se pare grav, pentru că nu-l pîndești pe geam, nu ca un voyeur, eu cred că înțelegi. „eu știu sigur că toți oamenii simt asta, singurătate și neliniște, dar sunt prea mîndri să o recunoască, și, mai ales, durere…că au plătit păcate de care ei nu-și amintesc să le fi săvîrșit.” dar, nu-i așa ?, toată istoria omenirii este construită pe asta, pe singuratea lor, dar, uite, vezi cît de puțin ne trebuie să ne facem viața frumoasă, doar din cuvinte, ca și din cărți de joc, „da, da, da, oamenii nu sunt altruișți, în nici un caz eu. eu pot să țin mîna pe flacără, pot face asta!” dar, unde anume? acolo în palmă? sau în locul acela în care ți se zbate vena aia micuța, vena inimii tale, pentru că este important de știut de unde vine altruismul? din nevoia ta de tine?, sau din teama ta de tine? „teama, categoric teamă,eu am nevoie de oameni, nu de mine. mie îmi par insignifiant, banal, anost…of”, dar tot timpul, mereu, este, de fapt, vorba despre tine, orice ai face tu, fără să vrei te trezeșți acolo, în mijloc, în mijlocul evenimentului, oricât de insignifiant ar părea el, uite „ mă uit, mă tem să fiu sincer cu tine, nu știu, de parcă ți-aș face confidențe nepermise.” este un lucru bun, da? sau un lucru rău, depinde!, da, cred că e normal…de ceea ce vrei să faci, sau de ce eșți dispus să faci. „ceea ce faci! eșți un străin, doar, și faptul că te-ai îndrăgostit din senin nu înseamnă nimic pentru ceilalți.” dacă vrei doar să treci, să aștepți, pe gemantan, sau să rămâi, să intri. nu, nu era senin în ziua în care te-ai îndrăgostit, mai ții minte?, „voi mai sta acolo în tindă, pe geamantan, o vreme”, sigur că da, în tindă este locul ideal, nu stau în drum, tindă este un fel de anticamera arhaică, „nu încurc pe nimeni, doar particip în liniște la întîmplările zilelor tale. te încurc? mă poți da afară și apoi să încui ușa”, îi poți urmări pe cei care intră și cum, apoi, ies, le poți surprinde sintaxa surâsului sau a grimasei. cum să mă încurci? cu ce? cu tine? niciodată. mă încurci în alt fel, mă încurcă faptul că vreau să te iau și, totuși, știu că trebuie să mă opresc, da, ca să nu te bruschez prea tare , să nu te sperii prea tare, când te iau, dacă te-aș lua! „spui corect, pentru că noi doi, la început, am spus că doar mergem împreună, în același tren și că ne ținem de urît, acum deja parcă s-a inserat, ori tu te-ai grăbit și ai tras draperiile.” nu, nu, nu, este ziua, mie îmi place pe lumină, fără să trag draperiile, și-n camera aia unde tu stai așezată pe valijoară, așteptând să vină un docar, de exemplu, să te ia și să te ducă la gară, la tren, unde o să te urci și o să te așezi în același compartiment cu mine, și-n camera aia, este lumina, destul de bună, că să poți vedea plutind prin aer eternul polen, pentru că, de fapt, de la polen pornește totul, da, de acolo pornește totul, ai mici granule de polen pe piele, prin par, ți-au intrat chiar și sub rochie, peste tot, mici fluorescențe, galbene, care gem să fie atinse, chiar dacă tu nu-ti dai seama de asta, „putem să mai stăm un pic? înainte de plecare? așa cum se așează rușii înaintea unui drum lung?”, da, cât se pune apă la locomotivă, știi , bănuiesc, sistemele alea de alimentat cu apă, când fochistul trage de mânerul ăla lung de fier și țeava aia care are o articulație mobilă, confecționată rudimentar, într-un fel, se apropie de bazinul lateral al locomotivei, și apoi deschide robinetul și apa începe să curgă, și picăturile sar în stânga și-n dreapta, dar e prea puțin…să mai stăm?, o să mai stăm puțin acolo unde trenul face cruce cu celălalt. acolo aștepți, deobicei, îndelung, pentru că opusul lui are întârziere, regulat, poate că vom avea surpriza ca atunci când celălalt tren va sosi alături de al nostru, să te revezi, cum oare te vei simți atunci când, privind, ai putea constata că noi doi suntem și-n celălalt tren, pe aceleași locuri, că și în ăsta?, „e foarte grav ce spui, cum spui, dar e doar literatură, nu?” desigur, este literatură, literatura realului.

cristalul

când eram tânăr, eram așa de inocent…

în fiecare zi parcă descopeream

universul întreg

treceam dintr-o lume într-alta

mai senin decât cerul, când era înstelat

atingeam luna cu mâna, de la fereastră, în fiecare seară

apoi mergeam dimineața, pe stradă mea cu tei, îmbrăcat în costum albastru închis, din tergal, cu cămașă albă pe dedesubt, și cu cravată prinsă cu elastic

cu pantofii lustruiți

iar seara, citeam povești despre detectivul ăla

philip marlowe

sau despre cărarea pierdută, sau la umbra fetelor în floare,

toate se amestecau în mintea mea

aveam o veioză cu abajur roz

când o aprindeam, vedeam personajele din cărți,

coborând din abajur, pe lada de la studio, ca în niște piese de teatru, care se jucau deodată, în toate sălile care încăpeau acolo

uneori, însă, se întâmpla să văd, o fată care se așezase în fund și stătea cu picioarele atârnând în gol

nu mai mișcam, de teamă să nu o sperii,

nu știu de unde apăruse și nu am aflat niciodată, dar era micuță, purta codițe împletite, și se sprijinea în tot podul palmelor de margine

iar imaginea ei se reflecta în oglinda de cristal venețian care era agățată pe perete, puțin înclinată, în așa fel încât puteam să văd cum dispare în ea, când se ridica și pleca

absentia

De când s-a întâmplat cu absența asta, într-o dimineață, m-am pomenit cu o floare în cameră. Cred că tu mi-ai trimis-o. I-ai spus: du-te tu la el, în locul meu, ca să înțeleagă. Și, de atunci, când aprind lumina, în loc de umbră, pe perete se formează un fel de abur iar în el zăresc plutind un gând trist, strălucitor. Care îmi aduce aminte de frumusețea din tine.

iconița

știi?, textele nu le construiesc pentru nimeni.

foarte multă vreme, adică ani la rând, am privit lumea printr-un binoclu. era al bunicului meu.

așa au început să apară textele.

acum nu mai am binoclul.

când s-a destrămat universul acela, altcineva l-a luat.

eu am primit doar o iconițâ.

are rama aurită

pe spatele ei, carton subțire, îngălbenit, și cuișoare micuțe, oblice, subțiri, ruginite.

o întreagă poveste. într-o iconiță. îmi amintesc locul unde ședea atârnată.

poate că textele sunt despre iconița aceea.

la circ nu am fost niciodată.

doar mi-am imaginat, ascultând sunetele venite dindărătul gardului unde se instala circul când venea în oraș.

așa cum îmi imaginez, uneori, că mai am binoclul. și că privesc prin el.

deci textele sunt despre singurătate.

văzută prin niște lentile puternice.

și despre iconița aceea.

fără nimic blasfemator.

așa cade lumina în fotografiile pe care nu am să le fac niciodată.

despre asta sunt textele

: răsărit

balet

Telefonul tresare din când în când de la tine pentru că vin poeme cu mâinile întinse pe care eu le zăresc dar nu apuc să le prind, să le citesc

Dar știu că au venit

Le simt

: balet

clasorul

a venit primăvara pe la noi. pentru că ai început să uiți, ai scris asta în carnetul în care îți notezi valorile sistolei, diastolei și pulsul. așa poți fi sigur că ai să găsești cândva fraza pe care ai scris-o, iar când ai reciti-o, ți-ai putea spune: ce frumos!, uite!, a venit primăvara!. acum poți să ieși să fotografiezi porumbeii, dar trebuie să ai grijă cum te porți cu ei. eu nu pot să am tot timpul grijă de tine. maturizează-te și tu odată. fii cuminte. cumpără-le grâu bun. nu te apropia prea mult de ei. și nu uita să privești răsăritul. dacă stai mai mult afară, poți să privești și apusul. când te întorci nu uita să te ștergi pe picioare înainte de a intra. după ce ajungi în casă, scoate toate fotografiile pe care le-ai făcut și pune-le în clasorul tău vechi. când se umple câte o filă învelește-o în hârtia aia fină de pergament, cum au toate clasoarele. dacă ai să privești mai târziu fotografiile au să ți se pară blurate. cu toate acestea trebuie să ai grijă să nu ridici hârtia care le acoperă pentru că s-ar putea ca păsările fotografiate să iasă și să zboare prin camera unde ții clasorul. în orice caz, dacă se întâmplă lucrul ăsta, să nu uiți să lași fereastra deschisă. jos, în grădină, lalelele doamnei glonț au înflorit deja iar stânjeneii sunt de-o șchioapă.