Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

și tu

dimineața, când mă gândesc la tine
mă îmbrac
o iau pe jos pe stradă
până în piață
acolo intru într-un magazin
de unde cumpăr câteva fructe de kaki
ma întorc acasă
curăț fructele, le tai în patru
le așez pe o farfurie albă
și le mănânc încet
și tu ești lângă mine

napolitana

pe Via della Stradera, 91, 80143

în Napoli, Italia,

stă un hotel, Le Cheminée,

are o curte interioara pătrată,

cu patru bănci învelite în ceramică pictată,

cu maci și lumânărele,

lângă ele cresc,

în patru ghivece,

doi lămâi și doi mandarini,

care au înflorit

când trec pe lângă ei

îmi pătează umerii cu polen

în cameră

îl scutur

îl strâng

și îl pun în sticle transparente,

și le așez în fereastră

acolo el plutește,

și știu,

dimineața,

ești tu

când soarele răsare,

și lumina lui străbate încăperea,

tu dansezi acolo,

în fața mea,

te ridici încet,

pulbere fină,

și faci plutesc

și în cameră

e iubire

iubirea goală

Untitled

fotografie mișcată-fragment

desenul are istoria lui. foaia de hârtie pe care a fost făcută lucrarea grafică este chiar originalul, după care s-a turnat zincul pentru tipografie. artistul care a desenat-o, a citit proza într-o seară și a doua zi dimineață mi-a adus desenul acesta. întrucât, din motive de spațiu, fotografia nu a mai putut fi publicată, am luat zincul și pagina după care fusese făcut, învelite într-un șpalt de ziar și le-am dus acasă. când am dat peste ea, mai târziu, am lipit-o pe o bucată de carton galben și am ascuns-o într-un album de Kandinski. artistul care a executat-o era blond, subțire și înalt. partea din povestire din care cred că s-a inspirat este aceea pe care o redau în continuare:

Fotograful se strecoară afară. Ploaia care cade în continuare, îl alungă pe strada, la capătul căreia, sau, oricum, aproape de capăt, se zărește clădirea înaltă, cu trepte la intrare. Merge grăbit, sărind peste băltoacele care se formează mereu, tot mai dese. Părul adunat în șuvițe subțiri, din care se scurge apa, îi atârnă în ochi, dar el nu face niciun gest prin care să-l îndepărteze.
Krup repetă mișcarea aceea știută parcă dintotdeauna. Mâinile sale se plimbă pe spatele Robertei, dar mișcarea nu mai este aceeași ca mai înainte. Acum se continuă, în sus, spre gât.
Ajuns în fața clădirii înalte, Meserșmit se oprește. Nu urcă treptele care duc la ușa imobilului ci pătrunde, printr-o poartă laterală, în grădină. Acolo se sprijină de trunchiul copacului aflat în dreptul unei ferestre slab luminate și așteaptă. La puțin timp, însă, scoate aparatul din cutia neagră de piele cu încrustații fine de argint, și montează blitz-ul. Îl ridică deasupra capului, lipind teleobiectivul de sticla ferestrei. Degetul său caută declanșatorul, îl găsește, se odihnește pe butonul de metal.
Mâinile lui Krup strâng cu putere gâtul pe care, cu câteva clipe în urmă, îl mângâiaseră. Umbra lor, proiectată pe unul dintre pereții încăperii, susține această mișcare. Roberta privește încă în jos, dar, încet-încet, liniile din fața ochilor dispar.
Meserșmit apasă cu putere butonul, care declanșează. Blitz-ul fulgeră scurt, spărgând întunericul. Dinăuntru nu se aude nici un fel de mișcare.
Fotograful aleargă prin ploaie, urmând un drum complicat, pe care se pare că-l cunoaște la perfecție. Străbate și parcul cu două intrări, și apoi se îndreaptă spre piața orașului.
În camera obscură, privește fotografia încă umedă. Această reprezintă interiorul unei camere. O veioză aplicată pe unul dintre pereții încăperii aruncă o lumină slabă, difuză, care nu ajunge în toate ungherele. Lângă peretele din fund se poate distinge o sobă de teracotă, dar imaginea rămâne neclară, estompată. În prim plan, dar puțin la stânga, se distinge silueta unui bărbat, care stă aplecat asupra trupului unei femei. Fotografia fiind mișcată, nu se pot distinge deloc trăsăturile de pe fața femeii, așa că personajul își poate imagina orice despre ea. În fotografie nu se vede deloc tavanul încăperii, iar unul dintre pereții laterali are pe el un fel de consolă pe care se află ceasul cu ace fosforescente.
*
Fotografia mișcată este un exemplu clasic de mimare intenționata a realității. Cel care o execută nu întâmpină nici un fel de dificultate în momentul acționarii declanșatorului. Din această cauză, aproape întotdeauna, rezultatul pare inexplicabil. Cu toate acestea realizarea unei astfel de fotografii consimte ideea nașterii unei opere de arta. Mai trebuie precizat că este vorba, fără excepție, ca și în acest caz, de un maestru desăvârșit al fotografiei, de un artist care a făcut din aceasta ocupație pasiunea vieții sale.
Obținerea unei fotografii mișcate de o reală valoare implică din partea celui care o execută un îndelungat efort și o practica pe măsură. Nu se utilizează mașini sau alte mijloace de transport, iar gările și parcurile constituie elemente definitorii ale acestui act de natură artistică.
Din acest motiv se exclud, ca nefondate, cazurile în care astfel de fotografii sunt realizate de diletanți, din neatenție sau din întâmplare.

grafica: Dănuț Dudu

Untitled

vechituri

taica mare ținea prima dugheană de la intrarea în bâlci; artur a câștigat o rață de ipsos, două tablete de ciocolată și o găletușă de plastic. marele premiu, ceasul antiacvatic al lui robinson, a rămas în posesia lui taica mare. istoria se repeta cu fiecare necunoscut aflat în căutarea norocului. artur, așezat pe o bancă, a descifrat, din ziarul făcut coif în rubrica de pariuri: concurs între cocoșii mexicani cruzeiros și zapata! lingeți degetele înainte de a paria! șansele dumneavoastră sunt, astăzi, extraordinare: cota 12:1 pentru zapata. pinteni de agint, ascuțiți la polizoarele universale ale bâlciului. artur și-a dat seama rândurile din ziar semănau, mai degrabă, cu o reclamă decât cu o rubrica de pariuri. locanta unde aveau loc luptele era împrejmuită cu un gard înalt de sârmă. artur s-a strecurat printr-o gaură, prin care abia a reușit treacă. „ alo! domnu’!, taxa!”, „dar suntețiești mama du” , s-a trezit artur vorbind, apoi a râs. „care mama du? golanule, taxa! gil,… săriți!” femeia glanda se trântise în praf, zbiera, scotea spumă, epileptică. artur, prostit, i-a strecurat în palmă câteva monede.”asta drept plată”, i-a spus el. apoi a lovit-o cu piciorul în coaste.”durule!”, a gemut femeia, cuprinsa brusc de o admirație fără margini. s-a târât la picioarele lui, înlănțuindu-i-le cu sărutări. „cocoșelul artur și-a găsit găinușa!”, cânta pigal, de cealaltă parte a gardului. „cocoșelul nu mai plânge de-acum înainte, el se retrage cu aleasa inimii lui printre bălării; acolo vor pune la cale concepțiunea; cocoșelul n-o părăsi decât în ziua a paisprezecea, decepționat găinușa nu a descoperit, încă, sexul lui mic de cocoșel”. „demonule! ”, i-a șoptit femeia, fierbinte, și artur a simțit cum îi cresc pene la fund. „așa ceva nu se poate!”, a strigat el, îngrozit, încercând se elibereze din strânsoare. după câteva minute, artur intra în „tunelul necunoscutului”. „încearcă proba asta, cetățene!”, glăsuia megafonul mic, prins în perete, deasupra unui dulap strâmt. artur s-a strecurat înăuntru. n-a rezistat decât o ora după care a spart ușa. în patru labe s-a târât spre ieșire. podeaua se mișcă sub el, pereții se apropiau unii de alții. afară, a început alerge. ”ultima ocazie călătoriți cu bărcile fermecate!” „lacul pare artificial” comenta un individ aflat lângă artur, pe malul bălții stătute. încasatorul se foia prin preajma lor agitând în mâini biletele. ambulanțele, aflate la capătul celalalt al lacului, erau încărcate cu recolta de răniți din ultima cursă. falși idoli de ipsos prevesteau sabatul. putea fi văzut grigore lupu cu cuțitul sau lung lucind în bătaia lunii. domnișoare surprinse țipau, impresionate de gândul uriașei capcane în care, aventurandu-se, căzuseră.

ilustratie : They are creatures.., 1964 by Wingate Paine

394783_478957925499567_1370121721_n

 

Old

ai dormit zece ani, dar acum a venit momentul să te trezești.

16343760_1471194519609231_1535073759_nîntre timp a fost un cutremur pe undeva, și alte evenimente,

au apărut niște televizoare mici, pe care poți să le porți în buzunarul de la pantaloni, și prin care ții legătura cu prietenii.

dar traseul tău de autobuz nu s-a desființat,

asta îți dă, cumva, un sentiment de stabilitate.

chiar când începuseși să-ți revii, ea ți-a spus că trebuie să lipsească o vreme.

în acest timp de absență, într-o seară, s-a lăsat ceața,

te uitai la o poză de-a ei,

ea era așezată foarte frumos, își ținea o mană sub bărbie.

după aia a început să ningă cu flori de cais, și s-au aprins luminile.

dacă tot ți-a zis că lipsește, te-ai gândit că ar fi bine să cauți caietul ăla al tău,

cel cu rețete culinare, în care, câteodată, dacă aveai inspirație, reușeai să inventezi vreo prăjitură nouă,

sau ceva dulce, sau un fel de mâncare, cu care să fii în stare să modifici dispoziția cuiva,

să-i induci o stare de bine, dacă nu chiar și mai mult decât atât.

este un simplu caiet de exerciții, plin de ștersături,

dar o să mai dureze ceva timp, pentru că ai constatat că nu mai ai nici un ingredient

din cauza asta trebuie să ieși din casă, ceea ce-ți displace profund,

să te duci la piață ca să cumperi cuvinte, virgule, puncte și două puncte,

câteva sedile, ghilimele pentru citate, o cutie de și-uri,

câteva grame de suflet, două sau trei pachețele de sentimente pozitive, neapărat tartinabile,

două trei feliuțe de intrigă, eroticoane, câteva pliculețe cu mângâieri,

două sau trei atingeri,

un flacon cu câțiva mililitri de lacrimi, fără lacrimi nu se poate, așa scrie în orice rețetă.

îți iei plasa ta veche,

ieși afară,

cobori scările, îți asculți pașii,

treci prin parcare, și mergi,

mergi pe străzi. și te gândești că ea o sa se întoarcă.

poster

ai un zâmbet al tău…

așa că am stat astăzi puțin lângă lac

și m-am gândit că ăla ar fi putut fi locul unde te sprijineai tu

și priveai zâmbind apa

și lacul era atât de neclintit încât, încă, îți păstra reflexia

dacă aș fi știut,

m-aș fi dus acolo în fiecare zi,

ca sa privesc fotografia ta,

cum plutește, încă, pe apă,

netopită în timp