Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

Advertisements

Cheia, medulla oblongata

Într-o dimineaţă, devreme, a căzut bolta de la cuptor. Vara, dimineaţa, devreme, mă duceam să înot, gol, pentru că nu era nimeni prin preajmă, într-un mic golfuleţ de lângă  tabără, pentru că acolo apa era adâncă şi limpede şi, uneori, când mă scufundam, puteam vedea peşti argintii care mă  priveau cu curiozitate. Foarte rar, şi numai când apa era foarte caldă, puteam vedea şi câte o meduză, dar nu mă puteam apropia prea tare de ea, pentru că meduzele sunt nişte fiinţe foarte timide, şi fug, cât  pot ele de repede, atunci când apar străini prin preajmă.

Mi-am dat seama imediat că era ceva în neregulă, pentru că de la coşul final nu mai ieşea niciun fir de gaze. Coşul final se afla pe o poziţie înaltă, astfel încât se putea zări chiar şi de pe malul mării. În funcţie de grosimea frânghiei de fum care ieşea din coş, noi ştiam cum merg lucrurile, şi eram, fie liniştiţi, dacă grosimea era potrivită, fie  trebuia să ne întrerupem, cum era cazul meu,  acum, înotul,  şi să ne ducem repede la fabrică. Coşul avea o sută doisprezece metri înălţime, şi era facut din beton, iar în interior avea  o conductă din oţel în care se înţepau toate cele trei evacuări de la fabricile de acid, evacuări  care călătoreau câteva sute de metri, de deasupra turnurilor de absorbţie, pe estacade metalice, care erau ca meterezele de apărare ale unei cetăţi. Când am urcat  prima dată pe coşul final, mi-a fost puţin frică. Scara pisică era din oţel, şi la fiecare  treizeci de metri exista câte un refugiu, un fel de platformă îngustă, iar lumea care se vedea de acolo, era rotunda, iar pe ultima platformă, puteai vedea foarte bine marea, cum se curba spre răsărit, şi dacă nu erai foarte atent la frica de înălţime, sau nu bătea  prea tare vântul, îţi puteai imagina, sau chiar auzeai cum marea se revărsa undeva, ca  o cascadă care cade de la mare înălţime. Acolo, la capăt puteai zări chiar norişorul ăla format din picături mici de apă pulverizată, care se spune că însoţeşte buzele  cascadelor, dimpreună cu curcubeie întâmplător ivite, care catifelează priveliştea cu culorile lor, ca un cârd de păuni cu cozile desfăcute, care dansează.

Pentru că autobuzele circulau foarte rar pe vremea aceea, obişnuiam să mergem pe  jos până la fabrică, motiv pentru care, pe drum, ne întâlneam cu cunoscuţi, sau puteam  vedea, cu coada ochiului,  chiar câte o fată drăguţă, în vreo grădină,  pe o bancă, sezând la soare, odată chiar pe cineva pieptănându-se, un păr lung, mătăsos, negru, cu  nuanţe de petrol, verde, strălucitor, cald, îmbietor.

Lumea era deja adunată, cuptorul era basculat, i se vedea grătarul deformat de izbitura cărămizilor căzute din boltă, şi serpentinele de racire rupte. Si cenuşa roşie-portocalie, vie, ascunsă de un strat superficial, răcit de atingerea aerului dimineţii. Numai dac-o răscoleai, îţi apărea ea, lava, tăcută, dogoritoare, împlinită. Fierbinte.

Şi, pe jos, cărămizile refractare, rupte, crom-magnezitice, aspre la pipăit,  ca pielea  unui elefant, galbenă-crem, cernută culoare, cu exfolieri  transparente, ca nişte oglinzi  mititele, pentru furnici, şi cu marginile maro, un maro deschis, subţire de doar câţiva  milimetri grosime, de culoarea ciocolatei, a bobului de cacao măcinat amestecat cu scorţişoară, maro pudrat de atingerea focului, temperatura  la  bolta cuptorului ajungând lesne chiar la o mie o sută de grade, în termocuplele alea lungi, din nichelină, îmbrăcată  în inele ceramice, svelte, şi în teaca lor de inox, ca nişte săbii, în aşteptare, înainte de a  începe duelul.

Şi Pişto-baci, ungurul, meşterul de bolţi de cuptoare, era acolo, răsucindu-şi mustaţa  care, sub degetele lui părea a căpăta un fel de mişcări peristaltice, de şarpe boa care  înghite, încet,  o gazelă, sau o căprioară, şi de sub pielea şarpelui încă se vede, într-un  loc, cum bate inima  căprioarei, cum bate nebuneşte, cât, încă, aerul nu i s-a terminat. — No, apăi aicea-i de treabă multă,  măi Avidane!, mi-a  zis, ş-apoi am fumat.

Şi cuptorarii, prietenii mei, stăteau sprijiniţi în cozile lopeţilor, ca nişte ciobani, şi te  puteai aştepta, în  orice clipă, să auzi sunând talăngile berbecilor, pe-o  pajişte şi oile cu  mieii lor, şi iarba verde, şi luna, în amiaza zilei, strălucindă să zăreşti.

Şi după ce  s-a terminat de aruncat ce era de aruncat,  am ridicat uşurel conul  cuptorului şi Pişto–baci a început să înalţe, înăuntru, schela. Când schela a ajuns aproape sus, m-am apucat şi-am urcat  pe ea, şi miroseau a cetină de brad scândurile,  în pădurea aceea, aşezaţi copacii erau pe verticală, şi te mângâiau frunzele în formă de ace, când  le-atingeai, şi îţi lăsau pe obraji şi în palme un miros de mentol şi de apă de  trandafiri sălbatici. Apoi au făcut bolta falsă, din scânduri meşteşugit rotunjite, ca pe-o calotă craniană, cum aranjează un doctor priceput oasele capului copilului nou născut,  pentru ca forma acestuia să fie desăvârşită, au buciardat peretele rotund al cuptorului, ca pe-o prispă circulară,  pe marginea căreia să te poţi odihni, şi-au început a pune  cărămizile noi, lucioase, ţesându-le, cu apă de sticlă şi cu şamotă între ele, pe-ndelete,  în mirosul ăla tare de amoniac, de care, oricât  dădeai să scapi, el tot te găsea, şi-ţi  venea să fugi în pădurea de dedesubt, la răcoare şi la aer curat.

La urmă de tot, în mijlocul bolţii, rămăsese un mic lăcaş, de-o formă ciudată, şi Pişto-baci m-a chemat şi a scos dintr-o taşcă cheia de boltă. Cheia era învălită într-un ştergar şi când l-a desfăcut, dinăuntru a ieşit un miros de  busuioc, care a stat  puţin, a aşteptat  puţin pe loc, ca să-l simţim, să ni se  întipărească în memorie, apoi a plecat, luând,  de  la fiecare dintre noi, câte un dor, dorul din clipa aceea. Sau un sentiment. Ce-a avut  fiecare la el. Apoi, Pişto-baci mi-a arătat cum să aşez cheia în lăcaşul ei şi după aia a mai meşterit nu ştiu ce pe-acolo şi la un timp a zis să se dea toată lumea deoparte. Şi  nişte băieţi de-ai lui au slăbit cofrajul din lemn,  de dedesubt, şi bolta a început să se  mişte încet, să se lase, până a prins cheia de boltă în ea. Apoi s-a oprit.

Seara, am intrat în cuptor şi am curăţat grătarul. Grătarul avea nişte fante paralele,  întretăiate din loc în loc,  prin care trebuia să bagi o pânza de bomfaier, uzată, şi s-o  plimbi uşurel, pănă când calea devenea liberă. Prin ele, dacă erau bine curăţate, trecea apoi aerul împins de nişte suflante mari şi puternice, şi se forma stratul, patul fluidizat, unde, apoi, ardea pirita. Cea argintie. Cu flacăra ei albastră.

Fata cu care am curăţat grătarul,  în noaptea aia, a venit cu mine, dimineaţa. Fata avea sânii în formă de liră, când  i-am dezvelit. Şi acolo, mai în josul lor, într-un loc, am găsit cheia de boltă, de culoarea ciocolatei, a bobului de cacao, presărat cu scorţişoară. Şi-am gustat din ea, îndelung,  până când bolta s-a mişcat. Pânâ când s-a mişcat singură, cu mişcări venite de niciunde, dinlăuntru, înlăuntru. Ca inima căprioarei când aerul i s-a  terminat. Ca păunii cu coada înfoiată, pe marginea, pe buza cascadei, când te inundă apa. Când vine peste tine şi guşti dintr-însa. Apa apelor în bolta palatină.

196.

Azi, dis-de-dimineață, când eram pe pod, deasupra liniei ferate, a trecut trenul. Era un Regio și avea doar două vagoane, unul de clasa 1 și unul de clasa a-2-a. În tren nu era decât un singur om, și spun asta pentru că poziția din care priveam era foarte bună. Oare unde se ducea omul ăla? Țin minte că, demult, când mergeam foarte des cu trenul, și îmi cumpăram bilet din gară, sau de la agenția de voiaj, ceream întotdeauna locul cu numărul 5 sau 6, pentru că erau la geam, în vagoanele de clasa 1. Așa puteam să deschid fereastra și să simt aerul cum îmi atinge fața sau mirosul care venea de la locomotivă, sau dacă vreo pasăre care zbura, o vreme, paralel cu direcția noastră de deplasare, țipa ascuțit atunci când, dintr-o dată, se înălța brusc în sus, și se pierdea pe cerul de deasupra noastră. Trenurile erau lungi pe vremea aia și gările erau pline și forfoteau de oameni grăbiți. Când treceam prin pădurea de la Bârnova, unii copaci aveau crengile atât de aplecate încât acestea atingeau trenul, și atunci unele rămurele se izbeau cu putere de carcasa vagonului, strivindu-se, și înăuntru venea mirosul ăla de verde, ca acela pe care-l simți când o apeși ușurel frunzele în palmă, dar cu destulă putere, încât să le fărâmițezi nervurile, și eu credeam că așa trebuie să fie mirosul de clorofilă. Odată am văzut o fată care stătea pe o băncuță.

83.

în fiecare zi, iau un gând de-al tău,

îmi deschid locul prin care pot să îl pun în mine.

îl așez, apoi, în grădina unde păstrez gândurile tale.

dimineața, devreme,

intru acolo, când încă dormi,

sap împrejurul locului unde l-am plantat.

dau ușor pământul lui, la o parte,

și îi mângâi rădăcinile.

pun lângă ele frunze de pelin.

și câte un cuib micuț din ceară,

las o albină să doarmă. sau o viespe subțire cu abdomenul prelung și cu aripi înguste,

să viseze

calc cu grijă prin somnul lor,

le învelesc dacă s-au dezvelit. le încălzesc picioarele, sau mâinile.

le mângâi tulpinile, tecile, păstăile care atârnă, grele, bogate,

și semințele dintr-însele.

în cămășile lor transparent îmbrăcate.

cu o așa gingășie, purtându-și-le. lăsându-se privite.

nici un strat din grădina ta nu seamănă cu celălalt.

nici o cărare care mă duce în apropierea lor, nu seamănă una cu cealaltă.

în asta constă frumusețea ta.

63.

este un elev nou, care vine în clasă

la sfârșitul trimestrului

de la o școală de la țară

pentru că ai lui s-au mutat la oraș

diriginta îl așează lângă o fată

(iar el, atunci, aproape că nu mai atinge banca)

îi simte parfumul și,

când închide caietul,

parfumul se strecoară acolo

se întoarce acasă

este o casă nouă

este singur, are pentru întâia oară camera lui

deschide ghiozdanul, scoate caietul

dintre pagini, presată, floarea

o prinde în palmă, inconștient, o mângâie

și o plantează

: te-ai îmbrăcat frumos astăzi!,

așa îi spune, dimineața, când se apropie de ea

iar floarea se întoarce spre el și îl întreabă

: nu vrei sa stai în bancă, lângă mine?

Covertura  portocalie

Era vară. Şi era cald. Pielea trupului cuvintelor a devenit netedă, perfectă. Asta s-a întîmplat într-o singură zi. A fost o zi, în vara aceea. Înainte au mai fost nişte zile. În cea mai mare parte, seri.

Într-una dintre seri am dansat. Cînta Santana. Purtam un pulover din lînă ţigaie, aspră, împletit în fir subţire, de culoare galben pai amestecată cu culoarea şofranului. Ea purta o rochie pastelată din pînză de in. Era tunsă scurt. Mi-am răzimat  palma dreaptă pe curbura gîtului. I-am furat curbura. Era cald acolo. Sînii rotunzi i se atingeau, de sub  pînza rochiei, de  ţesătura  puloverului. Înviau uşurel la fiecare atingere. Apoi, cînd ne îndepărtam unul de celălalt, se linişteau. Ca nişte păsări, în cuib.

Într-alta, am mîncat cotlete de somn. Îi luceau buzele de la grăsimea de  peşte. Pielea lor era netedă, moale, fără epidermă. Altădată, spaghetti cu sos milanez. Sos făcut cu usturoi şi ciuperci şi  parmezan. O improvizaţie, desigur.

Dimineaţa ne-am dus la “Lopok”. Lopok era o denumire care semnifica faptul că rîul fusese furat, adus într-un canal perpendicular pe direcţia lui de curgere, unde, acolo, se liniştea, făcea nişte curbe dulci, line, şi apa era verde. Ea era  brunetă şi îi şedea bine cînd se dădea discret cu fard verde la ochi. Verde deschis, de la jumătatea  pleoapei, spre exterior. Acolo culoarea se îngroşa puţin. Era parcă un loc cu apă mai adîncă. În colţul globului ocular.

Denumirea de Lopok, probabil că venea din maghiară. Dimineaţa, devreme, am înotat din dreptul cabanei unde veneam să facem plajă, pînă cînd am ajuns la rîu. O vreme am înotat craul. Cînd înoţi în stilul craul trebuie să întorci capul spre stînga ca să inspiri, şi atunci vezi malul. Sălciile, care ating apa. Cînd expiri, capul stă aproape complet în apă, iar mie îmi place să expir pe nări. De pe mal se auzea Heart and Soul, cîntat de Cleftones şi, apoi, după ce  trecusem de locul acela, din spate, Why you do me like you do. Apoi, cînd m-am apropiat de rîu, am început să înot bras. Era umbră, de la sălcii, şi îi aşteptam să apară. De obicei intram şi în rîu, şi înotam o vreme, în susul lui. Apoi mă întorceam pe canal.  Lumea începuse deja să se plimbe cu bărcile, sau, pur şi simplu, să le lase să plutească, fără să vîslească. Cînd am ajuns în  locul nostru de  întîlnire, ei erau deja acolo. Către mal apa era destul de mică şi ea se ridicase chiar atunci în picioare. Purta un costum de baie, galben pai, din doua piese, şi soarele,  care bătea din spatele ei, îi îmbrăca liniile trupului, iar apa de pe corp i-l părăsea încet. Întîi i-am putut vedea areolele  sînilor, ca doi bănuţi din aramă, iar în mijlocul lor sfîrcurile, care împungeau materialul sutienului. Ca două boabe de cireaşă amară. Gustul. Sîmburii. Îi mai ţii o vreme, în gură, îi plimbi încet. Îi ţii ascunşi, un timp. Ca să le simţi aroma. Şi forma. Cînd îi rostogoleşti. Striurile. Iar în  jos, de sub mătasea slipului micuţ, părul pubian, care,  pe măsură ce apa se scurgea, se ridica încet, se vedeau firele cîrlionţate, aspre moi, ca o mică poieniţă, unde puteai întrezări un defileu subţire care se  pierdea undeva, acolo unde se uneau coapsele, un loc putînd fi foarte bine denumit Noua Caledonie. Grande Terre. Locul. Insula strabătută pe toată lungimea ei de un lanţ muntos. Două lanţuri muntoase, poate, netede, străjuind un rîu repede. Care ducea, cine ştie unde? Spre tărîm. Îmbietorul, secretul lăcaş. Poarta  merovingiană, Reges Criniti.

1.

vara, când coboram în sat, la cumpărături, îmi plăcea să trec și pe acasă pe la moș anton. pentru că mă lăsa să scot din camera de zi, de pe o comodă veche, acoperită cu un milieu alb din șiret de mătase, lucrat de mână, gramofonul cel vechi.

ieșeam în cerdac, îl puneam pe jos, așezam un disc vechi pe platanul lui, învârteam cheița nichelată, și potriveam acul pe marginea discului.

mă întindeam cu mâinile sub cap, și ascultam melodia ăla veche, care îmi mai răsună și acum în urechi.

pe tavanul cerdacului, o pereche de rândunele care aveau cuibul acolo, el îmbrăcat cu frac lung și cămașa albă de mătase, ea îmbrăcată în rochie neagră, cu guleraș din dantelă galbenă, începeau să danseze vals.

384.

tu știi că eu am să te iubesc mereu în feluri pe care tu, uneori, nici nu ai să le înțelegi, dar are să îți fie dor de ele, dinainte de a ți se întâmpla
ca și cum ai avea ovulație spontană, și ți-ai depune ouăle pe buzele mele, și ai putea vedea felul în care germinează ele, în forme de-ale tale, ca niște săruturi tremurate, care ies din membrana ovulelor tale, și se pierd, se dizolvă, și gem, și îmi penetrează pielea gurii
iar pe drum, ele, în mătase velină, îmi mângâie, rotunde, mătasea, sub degetele lor