Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

pasărea vis

ești atât de frumoasă că mă îndrăgostesc de tine în fiecare zi. dragostea mea este așa de tandră încât mi-am spus că pot să îi fac loc în mine, pe undeva,

și s-a așezat, la început, în inima mea, dar între timp ea a crescut, și cum nu aveam alte inimi, i-am dat voie să se așeze și în plămânii mei.

dar, dragostea, care devenise mai mare decât întreg pământul, a făcut ca și ei să nu o mai încapă și atunci i-am dat voie și în stomacul meu să se așeze. acolo au venit fluturii care se învârteau în jurul părului tău, și și-au depus ouăle lor, iar dragostea mea se hrănea cu ele și fluturi îmi ieșeau de pe buze când îți vorbeam. tu îi recunoșteai, dar nu spuneai nimic.

doar zâmbeai, îți petreceai mâna peste față și îți aranjai părul, care era prins în codițe cu niște elastice. și îmi plăcea tremurul lor. și din cauza asta iarăși părea că nu mai încape în mine. dar eu nu mă speriam din atâta lucru, pentru că mai aveam locuri destule. și i-am dat voie să se dividă și în brațele mele și îmi împingea buricele degetelor pe dinăuntru și din coate scotea capul și privea afară

și pentru că palmele tale tremurau. atunci când te trezeai și nu mă vedeai în preajma ta, spuneai: vino acasă și stai puțin cu mine, până mă îmbrac eu frumos, și eu nu puteam decât să dau din cap, că da!, pentru tine, da! mereu, în fiecare dimineață, doar da puteam să îți spun, și trebuia să îi fac atunci loc dragostei mele și în picioarele mele, și îi simțeam genunchii cum mă împing discret pe dinăuntru și se lipea îndărătul lor, de îndărătul genunchilor mei, și venele ei intrau în mine și mă luă cu căldură și nici nu știam dacă era căldură de la tine sau era rodul imaginației mele, pentru că tu nu mă prea priveai doar îmi dădeai de înțeles că vrei.

și pentru că atunci când mergeai, îți țineai dragostea în buzunare, ochii tăi căutau țărmul acela de mare pe care mi l-ai descris, sau mai mult mi-ai sugerat că ți-ar plăcea să îl ai numai pentru tine, și eu culegeam pașii pe care îi lăsai în urma ta, îi îndesam în buzunare, și mâinile îmi miroseau a tine,

atunci am văzut că, iarăși, nu mai avea loc în mine dragostea mea, și am deschis gura larg, ea s-a cuibărit acolo, limba mea a atins-o, dulcele i l-am simțit, iar împrejurul coapselor tale stătea în împrejurul obrajilor mei și niciodată nu mi-am închipuit că dragostea poate să capete forme așa de interesante. atunci, chiar, preț de câteva clipe, valurile mării tale s-au lovit de coapsele obrajilor mei

încă nu am aflat cum să fac să nu se oprească asta niciodată

și atunci ți-am spus: haide dă-mi-te toată și am să îți găsesc cel mai frumos loc din mine

uite că așa gândeam, când tu mă plimbai prin lume, ferindu-mă de gândurile mele obraznice, care cădeau din mine, peste tine, și m-ai mai învățat ceva:

că nu există nici un cuvânt demn care să te poată descrie.

de pământ erau toate cuvintele mele, dintr-un pământ obișnuit, inodor și incolor, pe pielea chipului tău,

iar când îl priveam, știam deja că dragostea mea devenise așa de mare, încât trebuia să îi găsesc cel mai vast loc din mine,

și atunci i-am dat drumul în mintea mea,

pământul acela incolor s-a transformat în plaje aurii, în păduri de portocali, în muzică frumoasă care se auzea cântată la pian, dintr-o încăpere vecină,

iar chipul tău se lumina dintr-o dată și îmi spuneai: da, așa vreau să vorbești cu mine, așa vreau să îmi faci, așa cum văd eu aici în mintea ta, așa vreau eu să fie dragostea ta

și, atunci, tu ai devenit diminețile mele și amiezile și după amiezile și serile,

apoi ai început să vii în visele mele și să mă mângâi cum numai tu știi să o faci

și fluturi ți-am trimis din stomacul meu și ei s-au așezat încet pe tine și pe lucrurile tale și flori proaspete pe pervaz le-am lăsat să se usuce, îmbătându-mă de la parfumul lor

flori lalele ca buzele tale colorate ți-am adus și tu mi-ai turnat ceai în ceștile tale, cupele sânilor tăi le țineam în palme, și cu sfârcurile lor mă mângâiai

și apă, din carafa gâtului tău lung, îmi dădeai să beau, iar eu ți-l sărutăm, și amintiri vechi depănam, din lumi care nu au existat niciodată

și flori micuțe și gingașe îți strecuram în buzunare, și mâinile mele rămâneau în ele și dragostea mea lua formele curcubeului, și ieșea afară din mine pentru că acolo nu mai era loc, dar intra înapoi seara, pentru că se întâlnea cu dragostea ta, care, uite! cât de mult îi trebuise că să ajungă până aici

și abia atunci tu te rezemai de trunchiul unui copac și îmi luai capul în brațe și mi-l sărutai și tot parfumul tău rămânea pe mine, lipit pentru totdeauna

și cu iedera mea te dezbrăcam și te îmbrăcam, când albul trupului tău mă orbea prea tare, și te priveam cu ochii minții, așa cum te imaginasem, așa cum te am în fața mea acum,

eu eram pasărea pe care o mângâiai, pasărea care locuia pe tine și în tine, în voi, pasărea aceea căreia ai început să îi dai voie să vină la mine, ca să o hrănești

dar să-mi hrănești și visele, să-mi păzești somnul, să-mi ții mâinile când ele ar fi vrut să fugă prin tine, sau să ți le vâri adânc, până în umbrele sufletului tău, ca să-ți atingă epiderma, să se parfumeze cu ea, de ea, și să le rămână un așa dor de locul tău, încât să le uite pe toate celelalte, pe care le-a atins vreodată, și să nu-l mai vrea decât pe el pentru totdeauna

salvează-mă

sunt ca un pește

marea este viața mea

dacă ies din apă

nu pot respira

dar când  apropii de mal

acolo undeva este casa ta

într-o zi deschizi fereastra

lași să îți iasă respirația afară

și atunci și eu încep  respir cu ea

cutia de rezonanță

îmi plac fotografiile mele făcute pentru tine
cel mai mult îmi place pasărea aceea albă, o egretă, pe câmpul verde
ea seamănă cu sentimentul meu cel mai profund dintre toate cele ce ți le port
iar când mi-ai spus că ți-ar plăcea să vezi marea
în mine s-a întâmplat ceva
nu știu să îți explic de ce
poate pentru că nu îmi doream să vadă nimeni ceea ce vedeam eu
ca și cum aș fi primit pe cineva înăuntru, și acela ar fi început să respire dintr-o dată, deodată cu mine
și eu a trebuit să îi fac loc
și, încet, încet, i-a crescut trupul în trupul meu
știi cum este să simți că se întâmplă asta, în tine?
pentru că eu ți-am spus mereu ce mi se întâmplă
atunci am început să învăț cum faci ca să săruți pe cineva care se află înăuntrul tău, nu în afară
cum ți se amestecă respirația cu a lui, și poți să o simți, să îi simți parfumul când expiri, nu când inspiri aerul
pentru că abia atunci mirosul respirației îți ajunge în nări, acolo unde sunt organele tale olfactive
și ochii tăi sunt și vederea lui
cred că de aceea am început să fac fotografii
pentru că asta m-ai întrebat
astăzi când am văzut steluța aceea plutind, de pe fereastră biroului, am lăsat tot
am luat aparatul
am alergat, m-am suit tocmai sus,
cerul era foarte frumos și nebun
bineînțeles că steluța se stinsese, dar a apărut alta, și alta,
bătea vântul foarte tare
eu îți scriam chiar de acolo: te iubesc, cu virgulă, te ador, cu virgulă
așa vedeam eu scris acolo în depărtare
ca și cum aș fi putut să îmi lungesc mâna și să scriu direct pe cer cu markerul
tu, când crești, în mine, aud asta:
cântă mark
am deschis fereastra 
porumbeii care dorm o ascultă și ei
pentru că, între cele două blocuri, există un fel de cutie de rezonanță,
așa cum este și interiorul meu, unde te afli tu

tramvaiul galben

toamna, când trec prin oraș, văd mereu bătrânul tramvai galben, cum șade părăsit lângă o grădină năpădită de iederă roșie, poate că, pe vremea când circula, m-am suit adeseori în el, și cel mai mulți îmi plăcea să mă așez pe unul dintre cele două scaune aflate față în față, de aceea mi-ar plăcea să locuiesc în el, iar când te-aș invita la mine, ne-am așeza pe locurile despre care am pomenit, iar între noi s-ar afla doar aerul străveziu, și ne-am putea privi fără să ne atingem, sau am sta cu capetele întoarse spre fereastra înaltă, trecători grăbiți s-ar perinda prin dreptul privirilor noastre, într-o seară, când ai rămâne mai târziu la mine, roțile ar prinde să se miște și tramvaiul galben ar aluneca în lungul șoselei și din când în când s-ar auzi zgomotul lor pe niște șine imaginare și forfota călătorilor, sau ușile deschizându-se și închizându-se în stațiile atât de cunoscute, atunci te-aș putea lua în brațe, tu ți-ai lăsa capul pe umărul meu și aș simți căldura trupului tău cum se strecoară de sub haine, pielea ta caldă mi-ar da un sentiment de abandon în brațele plăcerii de a o simți, iar mișcările tale ar trezi în mine tot felul de dorințe, atunci te-aș strânge și mai tare în brațe, și am continua să călătorim așa, din cabina de comandă s-ar auzi muzică în surdină, iar eu ți-aș ține strâns mijlocul și înaintarea noastră prin lumina înserării ar putea deveni fără de sfârșit, cu toate că, de fapt, tramvaiul galben ar rămâne nemișcat și doar gândurile noastre ar face posibilă călătoria asta continuă.

***

ea purta armură

i se vedeau genunchii albi

pe cap avea o coroniță de flori.

citea ceva din țara ei.

țara aceea despre care credeam

când eram mici

că o putem găsi dacă săpăm în grădină.

ea când citea ceva

anumite părți ale corpului ei vorbeau.

mâinile tale spuneau alt poem

eu treceam printr-o imagine a ta care atârna pe perete

pe unde mă așezam adormeam și când mă trezeam îmi spuneam că trebuie să dorm din nou, pentru că mi se va întâmpla ceva frumos și să fiu odihnit când mi se va întâmpla

am adormit dintr-un presentiment

că tu ai să vii, că tu ai să îmi vorbești,

și când am intrat în casă dormeam, am dormit și în mașină, și cineva parcă îmi spunea povești despre pești și o cetate

și, apoi, te-am întâlnit, citindu-mi

îmi citeai mie, îmi spuneai mie ceva și eu eram treaz, și te ascultam, și încercam să aud ceea ce voiai să îmi spui, dar sunetul era slab

eram odihnit, bobocii de iasomie înfloriți pluteau, mirosul lor, împreună cu rochia ta, prin casă, pluteau și tu îmi spuneai:

fii atent, la sfârșit am să îți spun ceva personal, să fii atent!

iar eu am căutat căștile, căștile verzi, le-am pus pe urechi, am dat drumul la film

și am închis ochii și am adormit, și te-am visat vorbind:

“…când deschid gura și trag aer în piept, te respir pe tine”

pentru că, oricui îi spuneai, ceea ce spuneai, ar fi trebuit să fie foarte fericit că i-ai spus

îmi arăți puțin cum se termină?… :

“dar eu o să îmi așez mâna în privirea ta și o să aștept?..”

atunci ai devenit așa de frumoasă că nu mai puteam să văd nimic din ce se afla în jurul tău

așa, parcă jucai într-o piesă de teatru

la început așa părea,

 

apoi au dispărut toate

a rămas doar textul tău

 

parcă îl cântai

și parcă sufletul stătea să îți iasă afară

dar nu voiai încă să îi dai drumul de tot

eu îl țineam de mâini

iar mâinile tale spuneau acum alt poem

iar eu îmi puteam aminti cine eram doar amintindu mi de tine