Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

ceața

știu că te-am speriat, uite îți trimit dimineața mea de astăzi, cu o ceață joasă, care a mângâiat iarba și truchiurile copacilor, iar în zare, a trecut, încet, o pasăre nor, pe deasupra unei creste uitate în mijlocul câmpului.
Cheia, medulla oblongata, fragment
…Fata cu care am curăţat grătarul, în noaptea aia, a venit cu mine, dimineaţa. Fata avea sânii în formă de liră, când i-am dezvelit. Şi, acolo, mai în josul lor, într-un loc, am găsit cheia de boltă, de culoarea ciocolatei, a bobului de cacao, presărat cu scorţişoară. Şi-am gustat din ea, îndelung, până când bolta s-a mişcat. Pânâ când s-a mişcat singură, cu mişcări venite de niciunde, dinlăuntru, înlăuntru. Ca inima căprioarei când aerul i s-a terminat. Ca păunii cu coada înfoiată, pe marginea, pe buza cascadei, când te inundă apa. Când vine peste tine şi guşti dintr-însa. Apa apelor în bolta palatină.

camera

aseară, am găsit o camera simplă de tot, și în ea a intrat un copac, și s-a  așezat în mijlocul ei.

și eu m-am gândit:

să-mi acopăr fața cu lucrurile tale, să mă înăbuș cu mirosul tău, lăsat pe ele? intrat în ele,

să-ți iau fundele de pe tine

să-ți iau gustul, de pe tine, din tine, să îl atârn de buzele mele, să îl dau în balansoarul lor?

cu dantela ta albă atingându-mi gândurile? dezbrăcându-le? amețindu-le?

cu dulceață

cu vâsle, cu apă de jur împrejur

cu iarba ta verde pe pământul meu cald?

cu spatele tău gol pe puntea mea?

soarele din burta ta, peste pleoapele mele?

tălpile tale în apa mea?

gura ta, în gura mea

saliva ta în gura mea

puii tăi de pasăre, pe umerii mei

gleznele tale pe echerul gleznelor mele

fraga ta, murele tale, vârtejul tău, pe fața mea

în nările mele, pe fruntea mea

pe gâtul meu

început de zbor

în fiecare seară, sau noapte, uneori diminețile, sau  în timp ce dormi în brațele mele, te sărut și altfel. te sărut fără să te ating, dar te ating oricât de departe te-ai afla. poate dormi, ghemuită pe malul unui lac încărcat cu nuferi albi,

 iar rochia pe care ai purtat-o, poate, la un  vernisaj, ultima dată, stă pe spate, are căști pe urechi, și ele sunt conectate la inima ta. mâinile ei îți ating interiorul, spatele lui, umerii și ceafa mică se sprijină de interiorul tău.

 eu te ating prin ea, mă folosesc de ea, și ea se folosește de mine. eu stau în fața ta, la intrarea ta, o deschid încet cu privirile. și picioarele rochiei simt cum îți deschid ușa, călcâiele ei încep să te mângâie, și mâinile ei încep să te atingă

 tu ieși din visul în care erai, și intri în celălalt vis. și te desfaci în două, și o parte din tine, care are aripi de culoare galbenă pe omoplați, ține în mână o găletușă cu vopsea albă, urcă pe o scară, și ai picioarele lungi și frumoase, iar cu mâinile desenezi contururi de nori, îi umpli cu vopsea albă și îi așezi pe cerul tău albastru

 plutești printre ei, de acolo de pe scara lungă, cu trepte pe care îți șed picioarele, cealaltă parte din tine urcă pe o altă scară și poartă aceeași rochie albă simplă, are aripi de culoare galbenă pe omoplați, sub umeri și o găletușă cu vopsea de culoarea cerului de noapte, desenezi cerul, noaptea și îl împânzești cu stele care lucesc stins în visele tale

 eu mă aflu la intrarea ta, îți văd picioarele lungi, frumoase, subțiri și între noaptea și ziua lor, stau stâlpii intrării tale, cu acoperișurile lor arc sculptate în modele arabe. de-o parte și de cealaltă se află  ferestrele tale curbate, cu pereții lor adânci, cu vitralii prin care lumina pătrunde, iar culorile lor se împrăștie ușor pe pardoseala interiorului tău.

 pe pardoseală ta pășesc eu, cu picioarele goale, și încăperea înaltă a interiorului tău are pe jos canale fine care unesc între ele întunecatele și moile pietre care o alcătuiesc, când le ating ele încep să strălucească în culorile vitraliilor ferestrelor tale

 apoi dau de treptele care urcă spre locuința ta, cu trepte din lemn și căsuțe, pe unele dintre ele, plante verzi care să agăță de balustrade, și tu acolo, în vârf, poate, undeva în curbura scării,  din hornurile căsuțelor, de pe treptele tale, se ridica uneori un fum subțire, la ferestre, larg deschise, mi se pare că văd părți din tine, aplecate înafară, cu coatele rezemate, cu palmele atingând aerul. cu iedera fină verde abia înfrunzită până sub brațele tale, cățărându-se în căsuțele de pe trepte, înmiresmându-le.

 atunci culeg lacrima de dinainte de sărut, lacrima aceea care vine din mine, pentru tine, o culeg în palmele mele, îți ud dușumeaua, vitraliile, arcele acoperișului intrării, pereții și treptele scărilor, cerul cu nori sau noaptea înstelată, și picioarele părților din tine, iar când îți ating cu ea ușa de la camera ta, ușa se deschide

 așa faci tu dragoste cu mine, în camera ta, fără să ne atingem. și nu-ți mai este frică să mă primești înăuntru, și mă așezi lângă tine, și abia atunci, undeva, departe, îți văd plantele picioarelor, împodobite, cu nestemate și cu desene în filigran, cu unghiile frumos lăcuite, așteptând, ațipind în îmbrățișarea mea, și sărutul lung, interminabil, care nu poate fi descris în cuvinte, care îți cuprinde tot interiorul

și rochia ta aude atunci, în căștile aflate pe urechile ei, muzica aceea care izvorăște din inima ta, care se împrăștie toată în tine, care urcă pe mine, lăcrima mea dinainte este acum lacul tău cu nuferi albi, pe malul căruia dormi, ferestrele de la căsuțe sunt deschise, vitraliile strălucesc pe pardoseala de la intrarea ta, li se amestecă mirosurile, iar nuferii prind a se mișca și plutesc pe lacul tău, verde este apa dintr-însul caldă și adâncă, iar camera ta este acum cu mine, pe o măsuță găsesc o farfurioară cu dulceața ta, și o linguriță, o duc la buze și atunci sărutul se întâmplă, începe și se sfârșește în gura mea, sărutul dulceții lacrimii tale dinainte

Ian

odată am cunoscut un băiat, îl chema Ian

 am lucrat împreună o vară întreagă

 Ian avea un container

 plin cu scule și chei

 avea și un laser care făcea o rază roșie

 și când plimbam raza prin hală

 firele de praf se așezau pe ea

 și dădeau din picioare alene

 când am terminat, la sfârșit, am mers cu Ian

 undeva într-o pădure

 ca să ne luăm rămas bun

 acum Ian este bolnav, de mai mulți ani

 are cancer la oase, ca blecher

 dar atunci, în pădure, am fost la niște crame

 am stat la masă

 și am vorbit

 am mâncat

 ne-am lăsat pe spate, pe scaune, și ne era bine

 eu eram îmbrăcat cu o vestă albă veche

 din bumbac

 cu un model

 în jurul anchiorului

 dedesubt o cămașă veche de mătase

 de culoare muștar

 îmi plăcea cum se simțea mătasea pe piele

 direct pe piele, pentru că tu știi că eu nu port maieu

 când am terminat și ne-am întors l-am dus pe Ian în seră

 înflorise busuiocul

 când treceam pe lângă tufele de busuioc înflorit

 le mângâiam

 rupeam câte un vârf

 și îl striveam între degete

 și atunci venea un miros

 de parcă eram în rai

 în seră, așa cum știi, este cald

 aspersoarele pornesc la timpi bine stabiliți

 un fel de ploaie se aude cum atinge frunzele plantelor și

 fructul lor

 sera era tot olandeză

 de aceea Ian a vrut să o vadă

 sera, ca și Ian, a venit tot în niște containere

 scria numele unui port pe ele

 un port îndepărtat, 

 pe care eu nu l-am văzut niciodată

Cien años de soledad

Prima dată am citit-o în picioare, în camera mea, plimbându-mă, ferindu-mă de lustra cu trei brațe, cu globuri de culoare roz, între fereastră și ușa care dădea în holul de la intrare, a doua oară, stăteam întins în pat, cu veioza luminând din dreapta, de pe tăblia lăzii recamierului, abia schimbasem arcurile și învelitoarea, a treia oară în trenul accelerat Iași – Deda -Târgu Mureș, chircit, în fund, cu genunchii la gură, pe holul vagonului , rezemat de un rucsac, noaptea, în trenul studenților, vara în vacanță, a patra oară în garsoniera îngustă din Năvodari, aia pe lângă care trecea autostrada suspendată, în patul de jos, abia cumpărasem paturile supraetajate, camera avea fereastra spre vest, era soare mult în după amiaza-aceea, a cincea oară la ieșirea din oraș, după un pâlc de plopi înalți, într-o mașină Dacia 1300, după ce făcusem dragoste, fiecare lectură a durat aproximativ șase ore și câteva minute, media de citire a unei pagini era de 48 de secunde, apoi am rătăcit cartea, prin bibliotecă, aveam ediția aia veche, din ’74, din Biblioteca pentru toți, lipită cu scotch maro, foile îngălbenite deja, vreo câteva lipite, probabil mâncasem pâine cu miere de albine, miere zaharisita, de la livadă, cum se face după ce bagi lingurița în borcan, după ce-ai ținut-o în gură, de la enzimele din salivă, ce știu eu, de la ce? Se zaharisea mierea, mierea de flori de livadă, recoltată toamna, înainte de a pleca acasă, la bloc, împreună cu cu moș Brehuiescu, în centrifuga roșie… Pe contracoperta a doua am găsit o listă cu treizeci și nouă de repere, scrisă de mână, aparent fără nici o legătură între ele, o să citez din ea: …profesor, pix, telefon, insectă, covor, sticlă, porumbel, fotoliu, sufragerie, muncitor, bicarbonat, șurubelniță, virgulă, ciocan, vestă, cuie, și când închideai cartea, era fotografia lui, pe coperta a patra, tânăr, cu părul negru, cu mustață și cu sacoul ăla în carouri mici, alb cu negru , fotografiat din dreapta din semiprofil, cu ridurile alea de pe frunte, privind în depărtare, absent din locul fotografierii, departe de noi toți

: bunicul

lebedele mele

Ne întorceam de la fabrica aia de var, de lângă lacul cel mare. Era soare și nu bătea vântul deloc. Cerul era albastru și niște nori mici stăteau undeva, departe, în urma noastră, chiar deasupra stâncii ăleia, rămasă în mijlocul câmpului îngălbenit. Fusesem sus de tot, de unde se vedeau insulele alea două și fosta mea locuință de vară, de la țară. Pe Magic FM a început să cânte Imagine, a lui John Lennon. Am deschis geamul de la Sandero și muzica a fugit repede afară. L-am văzut ridicând capul și ascultând cu atenție. Am oprit și am coborât și m-am apropiat de mal. Muzica se auzea tare și el a început să se apropie, lăsând în urma lui siajul acela sub formă de V. Când a căpătat încredere a scos un țipat ușor și, din stânga, dindărătul stufului, a apărut și ea cu cei trei pui. S-au apropiat de mal, chiar unde ședeam, foarte aproape. Puii sporovăiau ceva, Imagine se auzea tare, lângă noi. Am ascultat cu toții, până ce melodia s-a terminat, apoi ei s-au întors. Clipele acelea, de magie, nu o să le uit niciodată. Perechea asta de lebede o știu de cinci ani, mereu trec pe lângă ele. Iarna târziu, stau dincolo, pe un ochi de apă, cuprins de stuf, la adăpost, dar vara, spre toamnă, ies în largul lacului. Dar, până astăzi, niciodată nu și-au adus puii atât de aproape, să mă vadă. John, însă, i-a adus. A fost unic!

rătăcire

azi am să scriu despre tine:

cum te-ai născut în ziua aceea, într-o casă obișnuită, 

dar tu ai hotărât că ea era neobișnuită

la fereastra camerei tale creșteau zorele

pe care le-ai luat și ți le-ai așezat în gene

camera ta avea ceardac, și, mai târziu,

când erai fetiță mai mare, ai pășit în el, și ai auzit zarva de jos, 

de la picioarele tale, 

zorelele îți colorau ochii, și pleoapele prindeau reflexii ale culorii lor,

ele creșteau, acum, direct din tine, le vedeam rădăcinile, 

cum se pierdeau în albul ochilor, 

și era zarvă mare chiar sub ceardacul tău,

atunci te-ai apropiat de margine

zarva s-a potolit ca prin minune, 

ca și cum lumea ar fi luat dintr-o dată o pauză la făcut dragoste,

toți ochii s-au întors către tine, și soarele

ei bine!, soarele bătea pieziș, în după-amiaza aia,

toate zorelele din genele tale le-a luat

și le-a împrăștiat peste mulțimea din fața ta

mai târziu, când ți-ai amintit despre întâmplarea asta,

deja îți construiseși un turn, din vârful căruia

îți ieșea trupul, alb, 

și soarele, când bătea pieziș, împrăștia albul tău, pe pietrele turnului, 

așa de bine l-ai construit, încât el nu avea nici o scară de acces la tine,

doar albul tău, mai cobora, din când în când, pe zidurile turnului, 

când razele soarelui cădeau pieziș

dizolvând bucățele din culoarea aceea a ta, neasemuită, 

nemaiîntâlnită, nici măcar în clopotnițele bisericilor,

înainte ca un pictor de icoane murale, 

să urce pe schelele înalte, ca să picteze îngeri

mai târziu, când ai crescut fetiță și mai mare, 

în jurul turnului tău ai construit curți interioare,

care acum aveau alei curbe, înțesate de zorele agățătoare, 

și tu puteai să treci pe sub bolțile lor, ca să îți colorezi genele,

dar rădăcinile lor rămăseseră acolo, în albul ochilor tăi, 

însă, acum, zorelele creșteau și în înlăuntrul tău, și-ți colorau genele sufletului,

iar soarele, când cădea pieziș, pătrundea până acolo, în adâncul lui, cu cerul lui cu tot

până pe malul lui, unde lumina, se așeza,

dacă ar fi zărit-o cineva, poate că, despre el, 

malul sufletului tău, poate cineva ar fi putut povesti, vreodată,

cum a văzut un loc, în care toate se dizolvau, în forma lui neasemuită