Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

unnamed

prin natura lucrurilor, în stația de autobuz, în fiecare zi, văd florăresele. în corturile lor galbene, așezate pe niște scăunele micuțe, în dreapta tribunelor unde sunt așezate florile. și, dacă, dintr-un motiv oarecare, osutădoiul întârzie, de exemplu, sau îmi aprind o țigară Thomas Radford Sunday’s fantasy, sau îți scriu o scrisoare, în gând, am timp să privesc, împreună cu ele, scene din viața lor. florărese care privesc, înspre înainte, spre memoria unor amintiri, ce par înșirate în cadre de pe un rolfilm vechi, proiectate pe suprafața unui ecran invizibil, de un aparat pentru diapozitive. tinerele amintiri, cu pielea lor fină, albă, de mătase îmbrăcată în dantelă. neapărat. dar cele mai frumoase momente sunt acelea întâmplate în unele dimineți, devreme, când ajung în stație, după ce am fost să văd un răsărit de soare la capătul digului, și surprind exact momentul când florăresele deschid corturile. atunci, dinăuntru, ies afară, din așternuturi, trupurile calde încă ale mirosului florilor. se așează pe bordura trotuarului, își cuprind picioarele cu brațele, își lasă încet capul pe genunchi, și își continuă visul din timpul somnului. într-o liniște deplină, precum aceea din spatele unor ferestre Barrier. deși nu îmi vine să mă despart de ele, urc totuși în osutădoi, mă așez pe ultimul scaun, ușile se închid, și pornim. en fanfare.

: unnamed, TayTayRu

unnamed, TayTayRu

Rita și pușca

mi-am adus aminte, gândindu-mă la tine, de o perioadă din viața mea, când l-am cunoscut pe nea Costică Țuțuianu, cel mai bun maistru cauciucar din lume, cred eu, de malaxorul Trusioma, unde făceam cauciuc Viton, și de momentul ăla când, după ce amestecul ieșea din malaxor, și intra între cilindrii calandrului, nea Costică începea să taie cu un cuțit special, dintr-o margine a impastului de cauciuc, o fâșie îngustă, la început, al cărei capăt îl ținea o vreme în mână, și, apoi, cu o mișcare ca a aripii unei păsări, când se ridică de jos în sus, o arunca peste cilindrul superior, desenând în aer o voltă precum cea pe care o face o corabie care se întoarce din larg, continuând să taie fâșia, din ce în ce mai lată, până când totul, în mișcare, ajungea să semene cu un desen animat al semnului infinitului, rotindu-se printre cilindrii calandrului. îmi plăcea să stau acolo, în momentele acelea, pentru că, imediat, împrejur, se răspândea un miros puternic și pătrunzător de rozmarin înflorit. de ce or fi așa de complicate formele astea ale dorului?, când ar fi mult mai simplu să pun mâna pe telefon, să te sun, să îmi răspunzi, și, cu gingășia ta caracteristică, să îmi pui să ascult toate anotimpurile lui Vivaldi. iar eu sa iți citesc, în schimb, după ce termin de ascultat, poezia Rita și pușca, a lui Mahmoud Darwish…

Rita si pusca

Intre Rita si ochii mei

Sta o pusca

Oricine o cunoaste pe Rita

Se inclina si se roaga

Unui zeu din ochii ca mierea la culoare

Am sarutat-o pe Rita

Pe cand era copila

Mi-aduc aminte cum s-a lipit de mine

Si mi-a acoperit bratul cu cea mai frumoasa cosita

Imi aduc aminte de Rita

Precum o pasare isi aduce aminte de zavoi

Ah, Rita

Intre noi sunt un milion de pasari si de chipuri

Si multe fagaduieli de a ne vedea

Retezate de pusca

 

Numele Ritei era o sarbatoare in gura mea

Trupul Ritei era o nunta in sangele meu

M-am pierdut cu Rita… doi ani

A dormit pe bratul meu doi ani

Ne-am facut juruinte

Deasupra celei mai frumoase cupe

Ne-am mistuit in vinul buzelor noastre

Si ne-am intors iarasi la viata…

 

Ah, Rita!

Ce,oare, inainte de aceasta pusca,

Mi-a abatut ochii de la ochii tai

In afara unei atipeli sau doua si a catorva nori ca mierea?

A fost odata ca niciodata, o liniste a inserarii

In zori luna mea a plecat pribeaga, departe,

in ochii ca mierea la culoare

Orasul i-a maturat pe cantaretii si pe Rita

Intre Rita si ochii mei … sta o pusca.

Acest poem face parte din cartea:”Sunt arab” al lui Mahmoud Darwish- poet palestinian..a aparut sub auspiciile Clubului Romano-Arab de cultura si presa….tradusa din limba araba

: imaginea este copiată dintr-un videoclip cu versurile lui Mahmoud Darwish

imaginea este copiată dintr-un videoclip cu versurile lui Mahmoud Darwish

bordeiul

bordeiul avea o bucătărioară de vară, cu o sobă cu plită și o rolă pentru copt cozonaci, pască cu smântâna și pâine de casă

în colțul din stânga, sus, avea atârnate trei icoane frumoase, una era cu fecioara Maria,

sub ele era prinsă o candelă care ardea întruna

dimineața trebuia să scurtez fitilul din vată, cu o forfecuță de tăiat pielitele de la unghii,

dacă rămânea prea scurt, trebuia să fac unul nou, din vată curată, pe care o împleteam așa cum împletești cozile unei fete

în bucătărioară mai era un pat îngust și o măsuță și un singur scaun

deasupra patului era o fereastră îngustă cu două ochiuri de geam. pe geam se vedeau prunii.

între pat și soba era o etajeră pe care ședeau mirodenii și, când intrai, mirosea a scorțișoară, și a coriandru, și a esență de rom sau de vanilie, și a busuioc, și a rozmarin

câteodată pe una dintre polițele etajerei cineva punea câte o pară sau o caisă sau prune d’Agen, aromate, și puteai simți mirosul fructelor, în fiecare zi, până când se coceau

bordeiul mai avea un holișor micuț care dădea într-o cameră fără ferestre

în camera întunecoasă era un pat dintr-un perete într-altul unde dormeam cu toții, claie peste grămadă

camera de zi avea două paturi mari și o masă învelită de o față de masă din dantelă albă, veche, cu iriși albaștri împletiți, din loc în loc

masa ședea în dreptul ferestrei și un șifonier din lemn de nuc, din colț, trosnea noaptea din toate încheieturile

când se sfârșea primăvara bordeiul înverzea, și din pereții lui ieșeau vlăstare subțiri de salcâm pe care creșteau frunze, la soare

când venea căldura, în salcâmii înverziți din pereții bordeiului înfloreau flori de salcâm micuțe care răspândeau împrejur miros dulce și plăcut, și toți eram bucuroși că bordeiul părea viu

apoi, într-o toamnă, când ploua prin acoperișul bordeiului, pentru că îmbătrânise, mai marii locului au hotărât să construiască o casă nouă

în vara următoare bordeiul a înflorit mai frumos că niciodată

a fost singură dată când florile de salcâm au fost de culoare roz

după aceea, după ce florile s-au scuturat și albinele care veneau să se așeze pe ele au plecat,

au dărâmat bordeiul și în locul lui s-a construit casa cea nouă

o casă frumoasă și înaltă, cu multe camere, și cu verandă, acoperită cu țiglă roșie

cu o cameră de zi unde era o soba mare din teracotă, și cu ferestre multe, prin care venea lumina

și când ploua, afară, stăteam pe verandă, și mă uitam cum se scurge apa pe geamuri.

sau urcam în pod și stăteam întins pe spate și priveam cerul printr-o țiglă din sticlă verzuie, transparentă.

numai că, în primăvara următoare, pereții casei nu au înverzit

și, chiar atunci, într-o zi, într-o dimineață, foarte devreme, când aduceam apă de la fântână, pe imaș, am văzut bordeiul cel vechi

era înflorit tot, și roiuri de albine se învârteau în jurul lui

am vrut să mă apropii mai mult, dar, când bordeiul m-a simțit, s-a mutat puțin mai departe

și atunci am știut că, oricât aș fi mers înspre el, nu îl voi mai ajunge niciodată din urmă.

dar, locurile prin care trecea, miroseau așa de frumos a flori de salcâm și a stânjenei albaștri…

și un pic și a scorțișoară, ca de pe o plăcintă proaspătă cu mere, pe care presari zahăr pudră și un praf fin de scorțișoară,

și din care, din cauza fierbințelii, se împrăștie în jur un miros puternic și aromat

câțiva ani la rând am văzut bordeiul, dar doar dimineața devreme, când lumea dormea

și mereu am încercat,

mereu am încercat să ajung la el,

să deschid ușa de lemn

și să întru înăuntru și să mă așez pe un pat

și să visez

dar nu am putut

cineva mi-a povestit că l-a văzut într-o seară, pe deal, când venea cu căruța de la câmp

altădată, altcineva, mi-a spus că îl văzuse pe malul râului,

cred că își schimba mereu locul, pentru că nu îi mai înfloreau salcâmii

dacă ar fi știut cât de drag îmi era, poate că m-ar fi așteptat

dacă ar fi știut că plângeam de fericire, de dorul lui

dacă ar fi știut că îi furam flori de salcâm, și le mâncam, pentru că erau dulci

dacă ar fi știut că îi puteam îngriji rănile și îi puteam uda rădăcinile

dacă va fi să îl întâlnești vreodată,

să îi spui că inima mea s-a liniștit

cred că o să îi placă să afle asta

11334216_958814387513916_5816895617147329945_o

jazz

emisfera unei inimi, pictată pe suprafața celeilalte inimi

într un loc cu ferestre prin care

trupului i se vedeau plămânii,

rădăcinile aripilor tale

într o cameră cu ferestre albe,

cu tifoane la jumătatea geamurilor,

cu lenjerii albe,

împodobind un pom imaginar

cu rime albe

o flamură albă

o predare

o afundare

un înăuntru palpitând

acolo ești tu, mereu

un final?

un fel de eu în eu, Dumnezeu

tu în tine

tu în trupul tău alunecând în apa lui

respirând din ea

hrănindu-te cu ea, prin singurul cordon ombilical

aducându-te pe tine în tine

șoptind în tine fără încetare, pășind, pieptănându-te, cântându-ți

nu te-ai pierdut

tu aveai mâinile albe și atât de fine,

atât de fine,

atât de albe,

cum stelele care strălucesc dintr-un lac

auzite doar de corpul tău străin și secret.

fluturi albaștri pe el

depunându-și ouăle,

în pielea ta,

născând acolo aripi,

mângâiate de un fel de fard,

subțiri ca linia pleoapele tale

când se îmbrățișează

așa ești tu

te desfaci în două,

și o parte din tine

urcă pe o scară,

cu mâinile desenezi contururi de nori,

îi umpli cu vopsea albă

și îi așezi pe cerul tău albastru

cealaltă parte din tine urcă pe o altă scară

poartă aceeași rochiță gri simplă,

are aripi de culoare galbenă pe omoplați,

cu vopsea de culoarea cerului de noapte,

desenezi cerul,

noaptea

și îl împânzești cu stele

care lucesc stins în visele tale

așa ești tu

ca niste vitralii prin care lumina pătrunde

și culorile lor se împrăștie ușor pe pardoseala interiorului tău.

încăperea înaltă a interiorului tău are pe jos canale fine

care unesc între ele întunecatele și moile pietre care o alcătuiesc,

când le atingi

ele încep să strălucească

în culorile vitraliilor ferestrelor tale

și tu acolo, în vârf, poate, undeva în curbura scării,

acolo văd părți din tine,

aplecate în afară,

fetițele

cu coatele rezemate,

cu palmele atingând aerul.

cu iedera fină verde abia înfrunzită

până sub brațele tale,

cățărându-se în căsuțele de pe trepte,

înmiresmându-le.

toată camera asta, de  unde  îți scriu

este acum parfumată cu tine

seara când gătesc în bucătărie

aud cum trec mașini pe stradă

farurile lor îmi luminează fața până când nu mai văd

nu ești tu

uneori e foarte frig seara

tremur încercând să te zăresc

ca într-un vis te văd parcă venind înspre mine…

aștept întruna…

nu mi-a rămas decât speranța

că vei veni

dacă pleci…

am să îmi pierd și ultima speranță

atunci spune-ți ție așa

ca să fii

întoarce-te la tine

…când deschizi gura și tragi aer în piept, să te respiri pe tine…

așa cum spuneai odată

au rămas doar cuvintele tale

parcă le cântai

și parcă sufletul stătea să îți iasă afară

dar nu voiai încă să îi dai drumul de tot

tu îl țineai de mâini

iar mâinile tale spuneau din nou poeme

și tu-ți puteai aminti cine erai

doar amintind-ți de tine

atunci, cerul, când mă gândesc la tine,

este atât de aproape,

încât pot să-l mănânc

11751782_994885050573516_6307010940249758462_n

 

rasărit

așa arată ziua în care l-ai lăsat, este despre cum te miști, cum te apleci, te ridici, te întinzi după ceva, în tot timpul străbătut de mișcările tale, pielea ta, de pe pielea ta se ridică un abur un soi de abur, nevăzut, care se amestecă, se dizolvă în alcoolul parfumului cu care te-ai dat pe piele împrumutându-i aromele tale în proporții mici, schimbându-i propria aromă într-un fel va mirosi acolo, la subsuori în alt fel miroase unde sunt sânii, ca fecioara în alt fel pe șolduri în alt fel unde abia îl ating coapsele în alt fel spatele sau umerii pentru că porți cel mai frumos parfum din lume cred că este ca un fel de vietate, care se ascunde în țesătura hainelor tale o vietate cu ochii mari frumoși, cu mușchi supli și fini, iar înăuntru are doar un singur plămân care a inspirat aburul acela care plutea pe pielea ta, izvora dintr-însa și care stă agățată, cu capul rezemat de tine, și clipește din când în când ca un răspuns ca un sărut întors când cineva mănâncă din tine și ți se face atât de foame încât începi să mănânci și tu din el, și după, ți se face dor de foamea aceea și iei înghițituri mici, le ții vreme îndelungată în gură, în gura nărilor până se dizolvă și te ating peste tot și vrei să trăiești cu ele după numai câteva ceasuri și le aduce aminte și pe cele vechi de la vârsta aceea a ta, atât de frumoasă încât o parte din tine a rămas acolo tu ai crescut, dar partea aceea a rămas intactă, neschimbată ai păstrat un copil în tine sub pielea ta de acum șade și pielea copilei aceleia, dulce și suavă, ca o, nu știu cum să o numesc, ca o saxifragă un fel de violetă care iubește frigul copila aceea din tine care acum nu îți dă voie să respiri atunci îi apăs plămânii ca să lase aerul să iasă afară și le dau aerul meu

rasaritul

 

parfumul

într-o seară, după ce ai închis ferestrele

nu mai vedeam decât părți ale corpului tău fizic

dar celălalt corp al tău a rămas dincoace de ele,

în afara ta

îl puteam atinge, făcându-l tot mai frumos,

apropiindu-l de starea aceea de grație, a lunii de pe cer, seara, când răsare,

când ea este amară și dulce în același timp.

eu voi continua să te pictez, în fiecare clipă, penelul meu îți va descrie culoarea obrajilor și frumusețea interioară, îți va desena gândurile, îți va surprinde privirile, și chiar cuvintele, înainte să se ivească în tine

tu ai să privești cum ți se întâmplă toate astea iar eu voi fi omul tău de sticlă, ale cărui oase se sparg, precum o sticlă de parfum, când o apeși prea tare, sau o scapi pe jos

iar în ziua în care vei lăsa sticla de parfum, sau dopul ei, să îți cadă din mâini,

în ziua aceea vei descoperi cutia mea cu amintiri

îți vei simți parfumul, despre care ți-am povestit atâtea,

vei simți și celălalt parfum, care a stat închis înăuntrul cutiei,

atunci când va ajunge la tine, îți va smulge un zâmbet,

zâmbetul acela al tău,

vei lua din cutia mea, amintire după amintire,

te vor mângâia, și vor rămâne acolo pe buricele degetelor tale, apoi vor intra înăuntru,

iar tu ai să descoperi, într-o bună zi, ce să faci cu ele

din nou despre Amiral

astăzi, dis de dimineață, m-am întâlnit cu Amiralul, în intersecție. ne-am salutat, ca de obicei, și mi-a spus: nici nu știu de ce te salut pentru că tu nici nu ești real. Amiralul își ținea haina de gală pe braț, purta ochelari negri de soare și fuma. mi-a povestit despre bătălia de la Trafalgar, și despre atingerea lui Nelson. chiar în timp ce îmi spunea toate astea, un trăgător de elită de pe Formidable îl nimerește în umăr. și, atunci, deasupra rondului din sensul giratoriu, am văzut așteptându-l, i-am văzut nava de luptă, Victory, plutind. și am simțit, dintr-o dată, venind, dinspre el, exact așa cum se vorbea prin cartier, miros de coniac amestecat cu miros de camfor și smirnă. nava lui și-a îndreptat prora înspre josul străzii Dobrogeanu Gherea, și a început să înainteze, încet, către mare. preț de o clipă mi s-a părut chiar că îl zăresc pe Amiral, pe puntea postului de comandă, scrutând zărea. m-am ridicat de pe bancă, m-am suit într-un osutădoi, și m-am dus la dig să înot.