Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

Advertisement

declarație

: ți-am simțit aroma inconfundabilă, apoi am așteptat în speranța că te veți reîntoarce și, că, atunci când vei trece, din nou, îmi vei arunca o privire, sau, măcar te vei lasă admirată, chiar și că umbra unei siluete, așa cum obișnuiești tu când bei cafea, sau ceai de aloe vera. vara, aveam un binoclu, era al bunicului, din timpul războiului. cu el mă uitam după o fată, miaela, așa-i spuneau toți. miaela era de la oraș. ea venea vara, în vacanțe, ca și mine, cu un tren personal care mergea încet. la început locomotivele erau cu cărbuni și pufăiau nervos atunci când trebuiau să urce câte un deal și lăsau în urmă un miros de culoare albă care avea irizații de petrol. o dată, în nourul acela, lăsat de locomotivă, am văzut silueta unei fete. așadar, miaela, când venea, venea în sat. ea avea ochi albaștri și un trup subțire și picioare frumoase. ea avea părul castaniu și purta, mai mereu, o rochie înflorată. sub rochia înflorată avea o piele netedă și puțin puf pe antebrațe, de care o și țineam când ne jucam pe imaș. așa cum am mai spus, aflam când venea pentru că, în timpul meu liber, care era incomensurabil, urmăream prin binoclu tot ce se întâmplă la marginea satului. la marginea satului nu se întâmplă nimic. câteodată puteam auzi, prin lentilele binoclului, plescăiturile pe care le făceau copiii din sat, când săreau în bulboană. bulboana era situată la o cotitură a râului. râul era galben, și făcea un cot sub un mal de lut. mai sus era cooperativa. acolo eu mă întâlneam cu miaela, după ce vedeam prin binoclu, că sosise în sat. asta se putea întâmpla între 11 și 11 30, deoarece trenul de la orașul în care ea locuia trecea pe la 10 20. atât dura drumul de la gara până in sat. drumul trecea peste o punte, care stătea deasupra râului de care am vorbit, care venea de sus, de departe. pe punte te putea lua amețeală. ea era îngustă și avea câteva șipci lipsă. atunci trebuia să sari un pic, și senzația era că zbori. dacă te dezechilibrai nu era bine.

înăuntru

Azi noapte, în vis, am intrat în mine

Interiorul meu era asemenea unei curți interioare

Aflată în centrul unei clădiri futuriste

Cu pereți înclinați

Zidurile erau vopsite în galben

Și nu exista decât o singură fereastră,

Undeva, la înălțime,

Prin care se vedea bătând o inimă mare

Pardoseala era curată

Și la baza unui perete se află o bancă

M-am așezat și am început să mă privesc

Erau multe planuri înclinate

Și o floare atârnată pe unul dintre ziduri

Probabil o mușcată care încă nu înflorise

Îi puteam simți mirosul

Pentru că abia acum înțelegeam

Că formele acelea interioare, prin geometria lor

Aveau rolul de a aduna miresmele în singurul loc în care te puteai așeza

A fost un vis scurt

Dar mi-a lăsat înăuntru un fel de lumină foarte limpede și clară

Imediat m-am trezit

Era aproape dimineață

Și mușcata înflorise deja

Iar fereastra era deschisă

Și inima aceea mare bătea încet

Iar banca inverzise

Eram o cameră, într-o cameră

Pereții erau de culoare galbenă

Și puteam să îi ating

Scaunul pe care sezusem seara era pus la locul lui, sub birou

Veioză era stinsă

Și lucrurile de pe birou mă așteptau ca întotdeauna

Nu trebuia decât să mă ridic

Să fac doi pași

Ca să ies din interiorul meu

Și să mă așez la birou

Unde lumina era foarte limpede și clară

De afară venea mireasma teiului care abia înflorise de câteva zile

Și de jos, de undeva, de sub fereastră,

Mirosul crinilor înfloriți din grădină

câinele alb

în orașul vechi trăiește un câine mare alb care păzește o casă părăsită. doar el își mai aduce aminte de oamenii care îl mângâiau, sau care îl hrăneau, de orele când plecau sau când se întorceau acasă. ziua îl poți găsi în fața locului unde se afla ușa de la intrare, indiferent la cum este afară, dacă plouă sau dacă este soare. seara se retrage în holul întunecos unde și doarme. nimeni nu știe cine îl hrănește sau dacă are ce mânca. dar cei mai interesanți, la el, mi s-au părut ochii. cu ei fixează mereu un punct. locul acela în care, atunci când se afla acolo, blana albă îi era strălucitoare, și, de aceea, privirea lui zâmbește. trebuie să îmi notez neapărat undeva, ca, atunci când am să merg iarăși să mă plimb prin orașul vechi, să nu uit să iau ceva de mâncare pentru el.

saudade

saudade inseamna dorul de zilele fericite, stii?, asta am simtit azi, pe strada pe care ma plimb de ani de zile, cand in fata mea s-a oprit un caine urias, care si-a aplecat privirea trista asupra mea, iar eu asteptam sa-mi spuna, sa-mi spuna despre ele, dar el a tacut indelung, apoi, l-am ocolit, si am pornit mai departe. ma astept ca maine sa-l gasesc in acelasi loc. deja mi-este dor.

Gânduri frumoase, vouă

Pe scară, la mine, s-a văruit. Apoi, nişte băieţi au venit şi au montat o instalaţie cu senzori crepusculari, şi de prezenţă. Acum, când se lasă seara, luminile de veghe se aprind. Senzorii crepusculari sesizează prezenţa serii. Senzorii de mişcare sesizează prezenţa celorlalţi oameni, ba chiar şi prezenţa câinelui meu, atunci când îl scot la plimbare. Când sunt, însă, singur, lumina nu se aprinde. Acest lucru mă pune, oarecum, pe gânduri. Poate că eu nici nu exist. Poate că, din cauza asta, câinele meu stă şi mă aşteaptă, atunci când urcă scările, şi nu se mişcă până când nu trec pe lângă el. Abia atunci simte, probabil, curentul de aer pe care îl lasă în urmă trecerea mea. Sau este vorba doar despre amintirea mirosului meu. Aşa cum ea s-a păstrat în memoria tovarăşului meu. De-atunci, de pe vremea când întindeam mâna, ca să-l mângâi. Când urcam treptele şi nu erau încă montaţi senzorii de prezenţă. Zi după zi, acum, doar seara, mai precis, trupul ei, a rămas singurul care mai face lumina să se aprindă.

Dacă mai ţii minte, pe vremuri, pe scara blocurilor se agăţau mici rame cu fotografii decupate din revista Flacăra, cu flori sau cu fete frumoase. Pentru că mi-ai trimis, de-a lungul timpului, gânduri de-ale tale, eu am agăţat pe pereţi nişte rame mici, în care am aşezat cuvintele lor, şi, ori de câte ori urc sau cobor, mă opresc şi le citesc. Unele dintre ele. Dacă o să-mi mai trimiţi şi alte cuvinte, eu o să le înlocuiesc, treptat, pe cele vechi, pentru a păstra un aer de prospeţime, acolo, pe casa scărilor. Dar foile folosite nu o să le arunc, ci o să le aşez , în casă, pe un raft special, sau între filele unui caiet, de unde, atunci când mi se va face dor, să le pot găsi, ca să le mai privesc încă o dată.

Artist: Alexander Rodchenko, Girl with Leica

pietrele

azi ai mai pus o piatră. te gândeșți că, atunci când o să termini, nu o să-ți mai rămână nimic de făcut. nu-ți mai aminteșți când ai pus-o pe prima, poate că în ziua aia în care ai lovit o fată cu bicicleta, și ai stat ascuns în casă. altădată, în garsoniera maiei, când ascultai muzică și ea trebăluia prin bucătărie. maia stătea într-un bloc de garsoniere proiectat de ea însăși. un bloc cu curte interioară, oarecum inedit, amețeai până când ajungeai în dreptul ușii, trebuia să dai roată, să treci prin dreptul celorlalte garsoniere, și să suni. cu maia nu vorbeai niciodată despre fericire. maiei nu-i plăcea să meargă niciodată la plajă . își trăgea picioarele sub ea , în fotoliu. pickapul stătea în sarcina ta. stăteai, cât erai de lung , cu spatele lipt de biblioteca maiei, și schimbai discurile. muzica era veche , dedemult. aduceai vinul, un mușcat-otonel de obicei, și-l beați, așa, cald, încet, cu sorbituri mici. nu te-ai gândit niciodată s-o săruți pe maia, și cred că nici ea nu s-a gândit vreodată la asta. deși avea buze tare frumoase. când plecai de la maia, mai puneai încă o piatră. avea un glas frumos, mai gros un pic decât ti-ar fi plăcut ție, dar sunetele erau plăcute. a venit o vară, când, în sfârșit, nu te-ai mai reîntors în orașul maiei. pietrele pe care le-ai pus acolo, însă, le-ai luat cu ține. azi, când ai coborât din osutădoi, le-ai simțit apasandu-ti umerii. plouă, ca de obicei.

: Slavina Bahchevanova, Strange little girl

rodind

eu nici nu îndrăznesc să pășesc în tine

doar mă trimit acolo,

de fiecare dată mor,

iar tu mă învii

îmi dai drumul înăuntru, și îmi spui:

haide vino, intră, vino și stai cu mine!

vino să îți arăt ce frumos am împodobit pentru tine.

vino să vezi cum am aranjat locurile din mine, ca să îți placă ție

vino și le-atinge,

vino și așează-te în fiecare dintre ele, ridică-ți privirea în sus,

unde sunt pictați îngerii mei

nu-i așa că nu ai mai văzut atâția îngeri adunați într-un singur loc?

nu-i așa că nu ai mai simțit niciodată atâta catifea pe buzele și pe pielea ta?

și nu ai mai simțit asemenea miros de flori, împrejurul tău,

ca în mine?

nu-i așa?,

ai să îmi spui,

că ai să mă faci grădina ta, lacul tău, sau marea ta?,

nu-i așa că ai să îmi bagi brațele în brațele tale,

picioarele în picioarele tale,

pântecul meu în pântecul tău,

gura mea în gura ta?

acolo ai să mă săruți?,

pe gât,

îndărăt,

unde părul meu îți va acoperi buzele,

când îi vei atinge rădăcinile și pielea,

pe dinăuntru?

da!,

am să îți spun!,

da,

în timp ce părul tău îmi atinge buzele, nările și gândurile,

când, din sufletul ochilor picuri lumina lor în mine

nu-i așa?,

că te așteaptă cireșele mele coapte,

să guști din ele,

aripile pe care mi le desfaci în feluri inimaginabile de evantaie,

să își răsară penele din pielea ta,

în mișcări de începuturi de ziuă?

– chiar așa se va întâmpla,

am să îți spun,

cu trupul cireșelor tale coapte,

înăuntrul meu,

rodind

transplant

când i-au desfăcut pieptul, ca să-i ia inima,
: să fii atent!, îi spusese ea, pentru că, într-o zi, o să am nevoie de inima ta! și ziua aceea venise, el era pregătit
s-a dus, la ora, și în locul, stabilite, cu mult timp înainte
s-a întins pe masa de operație, și a închis ochii.
sub pleoape, se afla tot ceea ce păstrase, de-a lungul timpului, în ei
un fel de fotografii de-ale ei, de înaltă rezoluție,
sau cuvinte pe care i le spusese, înscrisuri, mirosuri, pe care le atinsese cu mâinile lui,
care urcaseră, în rarele dăți când fuseseră împreună, în nările lui, și pe marginea buzelor lui,
și, de acolo, se prăvăliseră înăuntrul lui, aciuindu-se,
o parte, în inima lui
venise vremea să le dea înapoi,
și, o parte, în mintea lui,
acolo unde își păstra amintirile cele mai dragi,
a glumit puțin cu doctorii și cu asistentele, ca să le dea curaj,
deși el era, de felul lui, un om destul de ursuz, chiar închis în sine,
până când anestezicul și-a făcut efectul,
el s-a refugiat tot, cu toată ființa lui,
în minte, unde își păstra amintirile,
apoi lucrurile au scăpat puțin de sub control
când i-au desfăcut pieptul, una din asistente a povestit că,
acolo, unde îi era inima, a văzut o creastă de deal,
pe care mergea un om,
așa cum se văd crestele de deal seara, sub lumina incredibilă a lunii,
unei alteia, i s-a părut că a zărit un copil, aflat pe malul unui iaz,
culegând flori de mentă,
iar când i-au îndepărtat coastele,
în încăpere s-a împrăștiat un miros de flori necunoscute,
anestezistului, care asculta muzică de liszt în căști,
așa cum obișnuiesc ei de obicei,
i s-a părut că auzea these are the days,
dar cei mai surprinși au fost chirurgii,
când au descoperit că el avea în piept inima ei,
îmbrăcată frumos, cu genunchii dezgoliți, cu bagajele gata făcute,
și purta ochelari de soare, ca întotdeauna,
când i-au îndepărtat,
au putut constata că inima ei avea ochii verzi,
ca smaragdele din poveștile pe care le citiseră, în copilărie, fiecare dintre ei, și atunci au decupat-o din locul în care stătuse,
au pus-o într-o cutie pentru tort,
pe care erau pictate margarete albe de vară,
iar acolo unde îi erau sânii,
două margarete africane, cu petale mov și doi iriși albastru închis,
în loc de stamine,
și când au terminat de împachetat,
au chemat curierul,
iar la sfârșit,
după ce acesta plecase la adresă,
uneia dintre asistente i s-a părut că:
omul acela aflat pe creasta dealului,
a întors puțin capul, a ridicat mâna,
și doar a schițat cu ea un fel de gest de rămas bun.

: oftat de câine, cap de linie, osutădoi, Pescărie

amarilis

am avut odată o floare de amarilis,
semăna cu vietatea dorului tău de mine,
când abia mai pâlpâia
păstrez și acum, înveliți într-o bucată de pânză fină, bulbii florii de amarilis,
într-o cutie, în care țin lucruri pe care le port cu mine peste tot
pești exotici de la marea roșie, unde nu am fost niciodată
păsări colibri cu ciocul înfipt în fructe coapte de papaya,
două volume de poezii, cu autograf, care nu au mai sosit niciodată
un apus, cu flori necunoscute, din catifea roșie, cu micuțe inserții de galben, plutind deasupra unui heleșteu, dintr-o curte interioară
și știu că, tuturor acestor lucruri, nicăieri nu le șade mai bine,
ca în cutia mea, cu capac glisant,
sub care, la intrare, falnic, un pompier atomic, face de strajă

: sunset on Siutghiol lake