Featured

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

Advertisements

știu

acum știu:

nu am să ajung niciodată in deltă, ca să mă pot trezi, dimineața, devreme, când noaptea prea caldă m-ar alunga afară din cameră,

cu pelicani dormind, cu ciocul lor greu, pe pieptul meu,

nu am să ajung niciodată în Malta, ca să pot privi, de pe Ta’ Dmejrek,

lagunele albastre, sau să ascult concertul în aer liber în piața Fosos din Floriana, sau să fumez, urcând spre Cafe Gradina, într-o irepetabilă plimbare,

pe stradele pline cu balcoane multicolore, și, mai ales, cu flori împrăștiindu-și parfumul de la ferestrele larg deschise

nu am să ajung niciodată pe axila brațului tău drept, atunci când îl ții rezemat de genunchi, cu palma îți susții bărbia, cu cel stâng descrii prin aer solfegii din parfumul tău

dar știu:

că pot, oricând, să îmi scot inima din piept, să o tai felii, sa le pun în plicuri de corespondență, să chem un curier,

și, așa, bucăți,  să o trimit în toate locurile în care nu am să ajung niciodată

 

fotoliu

imersie

ești atât de frumoasă că mă îndrăgostesc de tine în fiecare zi. dragostea mea este așa de tandră încât mi-am spus că pot să îi fac loc în mine, pe undeva,

și s-a așezat, la început, în inima mea, dar între timp ea a crescut, și cum nu aveam alte inimi, i-am dat voie să se așeze și în plămânii mei.

dar, dragostea, care devenise mai mare decât întreg pământul, a făcut ca și ei să nu o mai încapă și atunci i-am dat voie și în stomacul meu să se așeze. acolo au venit fluturii care se învârteau în jurul părului tău, și și-au depus ouăle lor, iar dragostea mea se hrănea cu ele și fluturi îmi ieșeau de pe buze când îți vorbeam. tu îi recunoșteai, dar nu spuneai nimic.

doar zâmbeai, îți petreceai mâna peste față și îți aranjai părul, care era prins în codițe cu niște elastice. și îmi plăcea tremurul lor. și din cauza asta iarăși părea că nu mai încape în mine. dar eu nu mă speriam din atâta lucru, pentru că mai aveam locuri destule. și i-am dat voie să se dividă și în brațele mele și îmi împingea buricele degetelor pe dinăuntru și din coate scotea capul și privea afară

și pentru că palmele tale tremurau. atunci când te trezeai și nu mă vedeai în preajma ta, spuneai: vino acasă și stai puțin cu mine, până mă îmbrac eu frumos, și eu nu puteam decât să dau din cap, că da!, pentru tine, da! mereu, în fiecare dimineață, doar da puteam să îți spun, și trebuia să îi fac atunci loc dragostei mele și în picioarele mele, și îi simțeam genunchii cum mă împing discret pe dinăuntru și se lipea îndărătul lor, de îndărătul genunchilor mei, și venele ei intrau în mine și mă luă cu căldură și nici nu știam dacă era căldură de la tine sau era rodul imaginației mele, pentru că tu nu mă prea priveai doar îmi dădeai de înțeles că vrei.

 

și pentru că atunci când mergeai, îți țineai dragostea în buzunare, ochii tăi căutau țărmul acela de mare pe care mi l-ai descris, sau mai mult mi-ai sugerat că ți-ar plăcea să îl ai numai pentru tine, și eu culegeam pașii pe care îi lăsai în urma ta, îi îndesam în buzunare, și mâinile îmi miroseau a tine,

 

atunci am văzut că, iarăși, nu mai avea loc în mine dragostea mea, și am deschis gura larg, ea s-a cuibărit acolo, limba mea a atins-o, dulcele i l-am simțit, iar împrejurul coapselor tale stătea în împrejurul obrajilor mei și niciodată nu mi-am închipuit că dragostea poate să capete forme așa de interesante. atunci, chiar, preț de câteva clipe, valurile mării tale s-au lovit de coapsele obrajilor mei

 

încă nu am aflat cum să fac să nu se oprească asta niciodată

și atunci ți-am spus: haide dă-mi-te toată și am să îți găsesc cel mai frumos loc din mine

uite că așa gândeam, când tu mă plimbai prin lume, ferindu-mă de gândurile mele obraznice, care cădeau din mine, peste tine, și m-ai mai învățat ceva:

că nu există nici un cuvânt demn care să te poată descrie.

de pământ erau toate cuvintele mele, dintr-un pământ obișnuit, inodor și incolor, pe pielea chipului tău,

iar când îl priveam, știam deja că dragostea mea devenise așa de mare, încât trebuia să îi găsesc cel mai vast loc din mine,

și atunci i-am dat drumul în mintea mea,

pământul acela incolor s-a transformat în plaje aurii,  în păduri de portocali,  în muzică frumoasă care se auzea cântată la pian, dintr-o încăpere vecină,

iar chipul tău se lumina dintr-o dată și îmi spuneai: da, așa vreau să vorbești cu mine, așa vreau să îmi faci, așa cum văd eu aici în mintea ta, așa vreau eu să fie dragostea ta

și, atunci, tu ai devenit diminețile mele și amiezele și după amiezele și serile,

apoi ai început să vii în visele mele și să mă mângâi cum numai tu știi să o faci

și fluturi ți-am trimis din stomacul meu și ei s-au așezat încet pe tine și pe lucrurile tale și flori proaspete pe pervaz le-am lăsat să se usuce, îmbătându-mă de la parfumul lor

flori lalele ca buzele tale colorate ți-am adus și tu mi-ai turnat ceai în ceștile tale, cupele sânilor tăi le țineam în palme, și cu sfârcurile lor mă mângâiai

și apă, din carafa gâtului tău lung, îmi dădeai să beau, iar eu ți-l sărutăm, și amintiri vechi depănam, din lumi care nu au existat niciodată

și flori micuțe și gingașe îți strecuram în buzunare, și mâinile mele rămâneau în ele și dragostea mea lua formele curcubeului, și ieșea afară din mine pentru că acolo nu mai era loc, dar intra înapoi seara, pentru că se întâlnea cu dragostea ta, care, uite! cât de mult îi trebuise că să ajungă până aici

și abia atunci tu te rezemai de trunchiul unui copac și îmi luai capul în brațe și mi-l sărutai și tot parfumul tău rămânea pe mine, lipit pentru totdeauna

și cu iedera mea te dezbrăcam și te îmbrăcam, când albul trupului tău mă orbea prea tare, și te priveam cu ochii minții, așa cum te imaginasem, așa cum te am în fața mea acum,

eu eram pasărea pe care o mângâiai, pasărea care locuia pe tine și în tine, în voi, pasărea aceea căreia ai început să îi dai voie să vină la mine, ca să o hrănești

dar să-mi hrănești și visele, să-mi păzești somnul, să-mi ții mâinile când ele ar fi vrut să fugă prin tine, sau să ți le vâri adânc, până în umbrele sufletului tău, ca să-ți atingă epiderma, să se parfumeze cu ea, de ea, și să le rămână un așa dor de locul tău, încât să le uite pe toate celelalte, pe care le-a atins vreodată, și să nu-l mai vrea decât pe el pentru totdeauna

 

film 7

 

film 6

bolta stelară

ce caut eu în zborul tău?, nu mă caut pe mine?, și tu nu te așteptai să fii găsită?, nu sperai?, nu voiai tu, să fiu eu descoperitorul tău?, al continentului tău. să pătrund prin estuarul râului tău, iar odată ajuns pe uscat, să descarc proviziile, să ridic întâi o locuință provizorie, apoi să încep să te explorez?!, să te divinizez?!, să te străbat cu pașii mei, călcând în urmele pașilor tăi, pe care le-ai lăsat peste tot pentru mine. să îți găsesc locurile unde ți se coc fructele, sau locurile unde nu ai lăsat pe nimeni să pătrundă niciodată, pentru că știai, că dacă ai fi lăsat, ele nu ar mai fi atât de frumoase, cum sunt, mereu, locurile virgine, locuri unde nici tu nu îndrăznești întotdeauna să te atingi

dar pe mine mă lași, mă tragi înspre ele, îndepărtându-mă de construcția aceea specială, din mijlocul, sau din josul continentului, care începe acolo unde se termină canioanele lanțurilor fine, de munți, viaducte, supratuneluri, oasevii, ligamenteîncrucișate, pedunculi din substanță nervoasă, măduvăalbă, care intră în trunchiul tău, dor de făpturi divine, dor de mângâieri necunoscute,

și prima oară am să-ți așez continentul, cu construcția lui specială, pe gura mea, cu faldurile ei desfăcându-se, între buzele mele, rând pe rând, mângâindu-ți-le cu smalțul dinților, cu papilele buzelor, ale limbii, afundându-mă în ea, coborând pe treptele ei, cu tălpile goale, către, de fapt, bolta ta stelară, acoperișul continentului tău, genunea interiorului tău, unde se termină toate ramificațiile tale, cele văzute și nevăzute, știute și neștiute.

 

saxifraga

senzori

Pe scară, la mine, s-a văruit. Apoi, nişte băieţi au venit şi au montat o instalaţie cu senzori crepusculari, şi de prezenţă. Acum, când se lasă seara, luminile de veghe se aprind. Senzorii crepusculari sesizează prezenţa serii. Senzorii de mişcare sesizează prezenţa celorlalţi oameni, ba chiar şi prezenţa câinelui meu, atunci când îl scot la plimbare. Când sunt, însă, singur, lumina nu se aprinde. Acest lucru mă pune, oarecum, pe gânduri. Poate că eu nici nu exist. Poate că, din cauza asta, câinele meu stă şi mă aşteaptă, atunci când urcă scările, şi nu se mişcă până când nu trec pe lângă el. Abia atunci simte, probabil, curentul de aer pe care îl lasă în urmă trecerea mea. Sau este vorba doar despre amintirea mirosului meu. Aşa cum ea s-a păstrat în memoria tovarăşului meu. De-atunci, de pe vremea când întindeam mâna, ca să-l mângâi. Când urcam treptele şi nu erau încă montaţi senzorii de prezenţă. Zi după zi, acum, doar seara, mai precis, trupul ei, a rămas singurul care mai face lumina să se aprindă.

Dacă mai ţii minte, pe vremuri, pe scara blocurilor se agăţau mici rame cu fotografii decupate din revista Flacăra, cu flori sau cu fete frumoase. Pentru că mi-ai trimis, de-a lungul timpului, gânduri de-ale tale, eu am agăţat pe pereţi nişte rame mici, în care am aşezat cuvintele lor, şi, ori de câte ori urc sau cobor, mă opresc şi le citesc. Unele dintre ele. Dacă o să-mi mai trimiţi şi alte cuvinte, eu o să le înlocuiesc, treptat, pe cele vechi, pentru a păstra un aer de prospeţime, acolo, pe casa scărilor. Dar foile folosite nu o să le arunc, ci o să le aşez , în casă, pe un raft special, sau între filele unui caiet, de unde, atunci când mi se va face dor, să le pot găsi, ca să le mai privesc încă o dată.

 

16667595_1490785214316828_275109240_o

 

 

nedespărțire

la primăvară, am să mă duc să înot în mare,

cu tine lângă mine,

acolo, apa are să ne dezlocuiască trupurile,

și am să-ți pot scrie despre corpurile acelea noi, transparente, fluide,

care vor continua să înoate în mare, după ce noi vom pleca,

vor trăi acolo, pentru totdeauna,

ca doi pești mari, argintii, înotând, câteodată,în paralel cu provele navelor,

pe întinsul apelor, nedespărțiți

serile, tu ai să ai greieri pe buze,

eu am să îi culeg, unul câte unul,

am să îi așez în carul mare,

care stă, când este senin, atârnat deasupra mării,

spre dimineață, înainte de a apune,

carul mare cu greierii buzelor tale, plecând spre noaptea altcuiva.

 

victorii

Ana Barton

Bețivu’ cu lavandă

Era cam șase jumate după-amiaza pe strada aia îngustă, lăturalnică, când ajunsesem la capăt, acolo unde în ea se proptește o alta, tot subțire, tot dosită, numai că așa de spartă, că era într-o iarnă să mă calce un taxi care aproape s-a prăbușit într-o groapă, iar șoferul, în încercarea de-a evita hăul, mai c-a dat peste mine.

Mergeam ieri pe-acolo, mergeam repede, nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că n-am învățat agale. În fața mea, un bărbat. Pe jumătate întors, bea parcă apă vie dintr-o sticlă de plastic, mare și verde. Așa mult îi plăcea sau așa sete îi era, c-a scofâlcit, sub ochii mei, sticla cu gura. În mâna liberă, dreapta, ținea o pungă neagră, de-aia de cincizeci de bani, căreia odată, demult, i se zicea pungă de-un leu. Asta în leii altor vremuri. Din punga aia ieșea un buchet imens de levănțică, o tufă.

M-am oprit, ca să nu-l sperii, nu mă văzuse, mi-era că se-neacă dacă îl distrage ceva de la băutul ăla intensiv. Dar s-a întors el spre mine și m-a văzut cum îl privesc. A luat sticla de la gură, i-a înșurubat încet dopul și-a ascuns-o la spate, rușinat. A lăsat ochii-n jos și, nu știu cum, pe drumul ăla, și-a văzut cealaltă mână, aia cu punga plină de flori. Cu un gest de copil prins cu praștia, a lăsat să-i scape sticla, și-apoi, cu amândouă mâinile, a deschis punga în fața mea și m-a rugat să iau câte flori vreau. „Am fost la un prieten, avea de-astea-n curte, mi-a dat și mie.“

M-am apropiat să-mi aleg, iar el și-a ținut respirația. Am ales repede, i-am mulțumit și am rearanjat amândoi florile din pungă. Am făcut doi pași în spate, să-i mai mulțumesc o dată, dar și ca să poată respira. Când a dat drumul aerului, i-au ieșit un oftat și-un zâmbet. Atunci am văzut c-avea ochii albaștri și pistrui. S-a aplecat după sticlă, a ridicat-o și-a pus-o, cu un gest de conte, în tomberonul de-alături. A strâns apoi punga la piept, a făcut o reverență și-a mai zâmbit o dată. N-a mai zis nimic, n-am zis nici eu, mi s-a părut cel mai frumos om cu lavandă pe care l-am văzut vreodată.

ea

ea spunea:

“crestam cu vârful degetelor neregulate
pe albastrul închis al cerului
tot felul de litere
înalte
curbate
unele de culoarea ruginii
altele adunate laolaltă”