Featured

Velierul

ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești
pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid
în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară

 

Advertisements

atingere

nu știu în care secundă te doresc mai tare, dar, poate, cel mai tare te doresc în secunda aceea în care te urc pe spatele meu și te las să îmi folosești bratele drept vâsle, când stai cu picioarele în jurul mijlocului meu, și mă atingi direct pe curbura lombară, între vertebrele L1 si L5, cu unde îți încep coapsele, cu osul acela care se numește simfiza pubiană, și cu oasele copacului liliac, când înfrunzește pe mine, când i se coc strugurii flori

20

Multe lucruri vor depinde, etic vorbind și nu numai, de protestele anunțate în 20 ianuarie în cele mai active (civic) orașe ale țării. Este deja, de mai multă vreme, pusă pe tapet mediatic relația de vizibilitate-invizibilitate a manifestanților, văzută din două perspective opuse. Puterea refuză să îi mai vadă și audă pe manifestanți și consideră […]

via 20 ianuarie 2018 — Ruxandracesereanu’s Weblog

școala de dans

îmi plac moleculele tale

le vedeam de ani buni

și mă întrebam:

oare?…dacă?…

și îmi spuneam: eeee, nu se poate!, ar fi aiurea

să îi cer moleculele

să îi cer inimadulce

cord astenic de primăvară

bezmetică astenie de tine

inimadulce, tu mi-o dăruiești, nu îmi ceri

tu o ai, nici nu știi cât de dulce o ai

nici nu știi câte locuri ai, în tine, pe tine, pe sub tine, pe deasupra

pe unde vreau să te plimb

să îți fac cunoștință

să te așez în ele, și ele să se așeze în mine,

cu tine

și apoi să ne plimbăm prin noi,

să facă toate cunoștință între ele, și să spună:

ne pare bine că ne aflăm împreună,

că ne sudăm împreună,

că ne lipim împreună,

că ne străbatem împreună,

că ne luminăm drumul, cu lanternele noastre puternice,

că ne aținem calea, ca ne împiedicăm, poate că o să cădem

ca să ne prindem în brațe, ca să ne încolăcim brațele,

ca să fim siguri că o să fie frumos

că o să fie elegant, ca la școala de dans

ca să fim siguri că o să ne păstrăm mâinile pe umeri și pe șolduri,

pe talie, sub talie, prin dreptul taliei,

pe coapsele taliei,

unde este seară,

bună seara, bine ați venit la școala de dans

 

Yurko Dyachyshyn, Horses

horses

înflorirea

noaptea ne iubim în feluri cu neputința de descris uneori, din cauza frumuseților
frumusețile felurilor în care ne iubim vor rămâne pictate pe interiorul pleoapelor tale
iar când vei deschide pleoapele și le vei închide, adică atunci când vei clipi, îți vei aminti, și vei retrăi mereu, cu fiecare bătaie de pleoape și de gene, totul
și aroma felurilor de a ne iubi, și gesturile, și atingerile, așa cum se întâmplă în picturile adevărate, din expoziția ta personală, aflate agățate în camerele sufletului tău
pe pereții lui frumoși, în atmosfera controlată, de cireși înfloriți

inflorire

țărmul

tu stai pe țărmul meu de mare, pe bucata mea de pământ alb, și pășești pe ea, dar, de fapt, nu tu o atingi, ci ea îți atinge pașii.
iar eu desenez în palmă ce faci acum, palma mea se mărește, întâi apare un râu, apoi un oraș, întreg, apoi camera ta, apoi trotuarul pe care pășești, apoi încăperi, în care tu apari sub forma îngerului meu păzitor, și dansezi
eu te rog să îmi dai cerul tău și tu îl iei de pe tine, te înveliseși cu el, îl dezbraci și îmi spui:
poftim cerul meu!
poți să și mergi pe el, cerul meu este ca un covor plutitor, îmi spui, și realizez că ești îmbrăcată, pe dedesubt, cu rochia ta cea nouă, zara,
respiri în ea, sau așa mi se pare mie, este o contradicție aici, ea, de fapt, te respiră
și când te privesc văd pe tine, întins, țărmul meu alb, cu urmele pașilor lui pe tine,
când descriu ceea ce văd îmi imaginez întotdeauna o poveste
este o poveste simplă, alcătuită din propoziții sau fraze despre rațiuni, gesturi și sunete, care la tine se petrec în oglinzi așezate în vată, prin care treci dintr-o lume într-alta.
în lumea mea, ca și în lumea ta, tu te atingi de pereții lor, iar ei păstrează căldura atingerilor tale

 

caii liberi

eu îmi doream, îmi aduc aminte, era într-o după-amiază, de exemplu,

să nu moară peștii din cadă

pe care îi adusese un unchi de-al meu, cu o cisternă din inox

sau să nu facă focul cei de la laboratorul veterinar,

ca să nu îmi strice cazemata, construită în stiva lor cu lemne,

cea din spatele magaziei unde țineau caii, care nechezau

cam așa, ca mieii lui Clarice,

și mă rugam, de fiecare dată, dar nu unei  entități unanim acceptate

nu era ceva de genul: oare Tu nu ai putea să faci asta? sau cealaltă?

și dacă ar fi zis că nu, măcar să mi se explica cu frumosul:

nu se poate, orice ai face, oricât de mult ți-ai dori, nu se poate

poate că era ceva de natură metafizică

și așa am învățat că oricât ți-ai dori ceva, de pe lumea asta, nu se poate

chiar și idealizându-le, potențialele minuni, în aceeași măsură

am crezut că ar există o minimă întâmplare, care nici măcar nu ținea de mine,

care să facă să se schimbe ceva

și dacă încercam să o definesc, în timp ce stăteam și mă conversăm cu acel cineva,

care, de altfel,  mă lapida destul de repede

mintea mea refuza să accepte

mintea mea era, stătea agățată de micuțele vitralii ale unei bisericuțe,

prin care se strecura lumina dinafară mea,

mintea mea elabora detaliile acelea minuscule aproape, și nu înceta să respingă evidența

și când ieșeam afară, și mă năpădea lumina, pentru că erau zile frumoase,

chiar dacă ploua atunci când intram, îmi spuneam:

uite vezi, ai pășit pe covoarele acelea, ai pășit pe câmpiile lor, și ai stat pe ele,

numai și numai pentru a-ți dovedi ceva,

și, deși, împrejur ploua de rupea, când mă rugam, eu nu simțeam decât căldura,

iar poteca pe care mergeam era uscată și plină de soare

eram bucuros, pentru că, odată ajuns acasă,

puteam vedea caii bolnavi, cum alergau liberi, pe deasupra laboratoarelor

neîncălecații, ca mânjii tineri, care nu fuseseră înhămați niciodată

ca armăsarii indienilor, din ținuturile acelea sacre,

unde doar vântul le putea auzi respirația

cum învârteau norii, cu copitele lor fără potcoave,  și aruncau pământul în spate

era evident pentru mine că nimeni nu ar fi avut nevoie de cineva așa cum eram eu

și poate de aceea, într-o zi, când au dărâmat stupii,

am putut să așez sacii din pânză,

pe capul cailor negri, mușcați de albine,

și să le culeg acele cu mâinile goale, cu picioarele înfundate în mâlul iazului,

și să îmi picure pe brațe și pe palme lacrimile lor de durere

ce forme profunde de duioșie mi-au provocat lacrimile lor, în mine, atunci

nu s-au potolit niciodată,

nici când au venit data viitoare, înhămați cu hamurile lor scumpe,

cu ciucurei roșii din lână, la urechi, și cu stele albe în piept,

și mă priveau ca de pe alt tărâm,

făcându-mă să simt cum mi se desprind picioarele de pe pământ

și că doar iarba mi le mai mângâia

cu încă, lacrimile lor neuscate, pe mâini și pe brațe

când le-am dus, doar că să îi aud mestecând,

iarbă proaspăt smulsă, din locurile unde știam că era așa de dulce,

pentru că înainte gustasem din ea

aveam harta ei în minte,

locurile unde mă puteam duce să mă așez, și să mă trezesc în biserică aceea

unde mergeam, altădată, să mă rog,

să nu moară peștii,

sau caii bolnavi, din spatele laboratorului veterinar