miros de gura leului sălbatic

veneam la tine în fiecare dimineață, înainte de ora cinci în camera ta înaltă, construită doar din pereți de sticlă transparentă doar ca să te văd cum dormi și te găseam, uneori, citind în somn cărțile pe care nu apucaseși să le citești din diverse motive, din cauza drumurilor tale, sau a spaimelor de peste zi, îți urmăream mișcările globilor oculari, sub pleoape, pornind de la stânga și sfârșind în dreapta și cum te opreai asupra unor pasaje care îți plăceau, cum stăruiai asupra unui cuvânt, sau cum zâmbeai, dacă întâlneai forme supreme prin care erau legate cuvintele între ele
iar eu îți aduceam flori, întotdeauna, culegeam florile din ziua trecută, care erau presărate pe cearceafurile albe, și pe tine, agățate în păr, sau adormite pe umeri și înmiresmate de mirosurile lor și de mirosul tău, atât de intim amestecate între ele, încât nu mai puteam face diferență și dacă florile fuseseră galbene și roșii și albastre, cu o zi în urmă le înlocuiam cu altele, albe, ciclam și verzi, dar întotdeauna mirosul vostru, dimineața înainte de ora cinci, era unul singur
și, atunci, în ziua următoare, căutam alte flori, care să aibă alte arome, numai ca să aflu dacă tu le transformai pe ele, sau voi, împreună, unele pe altele, sau ele pe tine și nu am aflat niciodată, pentru că acolo, în camera ta cu pereți din sticlă transparentă, se petrecea ceva despre care eu nu știam decât că ți se datorează ție
poate că noaptea, venea marea din spatele camerei, și tu erai înăuntru, dormind ca într-un acvariu, din care nu îți mai puteau fugi visele
și când te trezeai, te luam în brațe și te duceam afară să te spăl cu soarele roșu închis, care abia începea să răsară și întâi îți spălam picioarele și degetele și călcâiele și cele mai frumoase tălpi albe pe care le văzusem eu străbătute de văile lor dulci care se răsuceau înspre glezne
apoi îți spălam pulpele și genunchii, și pielea fină care îți acoperea mușchii, soarele era deja mai deschis la culoare dar tot roșu închis și doar cu un pic de portocaliu, în partea de sus și continuăm așa, cu coapsele, cu șoldurile și cu oasele iliace până când ajungeam la osul sacru
soarele era deja portocaliu, și începea să strălucească pe pelvisul și pe pântecele tău, și pe fesele tale, care erau mângâiate de raze și de privirile mele și când începea să strălucească tare, deja puteam vedea umbrele sânilor tăi cum se așează pe pielea umerilor și a gâtului și eu le mângâiam, căutându-le vârfurile ca să mă apese în palmă iar umerii și gâtul și omoplații și fața, ți le spălam cu flori de gura leului sălbatic pentru că asta era floarea pe care o iubeam cel mai mult dintre toate florile pentru că miroseați, toate, la fel

Advertisements

mihaela

Odată, pe când aveam cam cincisprezece ani, s-a întâmplat. Aşa cum zicea Pablo Neruda, într-un sonet: so close that your eyes close as I fall asleep. Undeva, pe deal, chiar la marginea satului locuia o familie de oameni tare negricioşi. Tot acolo locuia si Ghiţă Iurea, care avea şi el un cazan de făcut ţuică, iar serile, sau noaptea târziu, noi priveam jarul din vatra cazanului lui, aşa cum şi el, probabil, privea jarul din vatra cazanului nostru. El obişnuia să facă, cel mai ades, ţuică din sfeclă de zahăr, care era tare puturoasă, dar şi uşor dulce, cu un fel de urme de gust de lichior, care se lipeau de cerul gurii. Aşadar, în vara despre care vorbesc, la familia aia de oameni oacheşi a venit o fată, o rudă, din Iaşi, Mihaela. Ea era diferită de restul familiei, pentru că avea pielea albă şi ochi albaştri, şi când a venit prima dată la noi, ca să cumpere pere claps, purta o rochie scurtă, de culoare albastră, cu bretele. În vara aceea am stat foarte mult timp lângă părul de la intrarea în livadă, uitându-mă prin binoclul de război al bunicului, in direcţia dealului unde era casa la care trăsese Mihaela, ca să o pot vedea. Ea ieşea spre seară cu un lăicer, pe care se aşeza şi privea în zare, în timp ce verişorii ei se jucau cu mingea sau coborau cu bicicleta pâna la drum. Bicicleta prindea viteză mare, şi, atunci, aerul îţi şuiera tare pe lângă urechi. Apoi a început să vină, cu ceilalţi, când a început culesul prunelor, şi vorbeam vrute şi nevrute, sau ne plimbam, însoţiţi de Rex, când făceam turul livezii ca să vedem dacă a venit cineva la furat, în deal. Acolo ne opream lângă bulhac şi mâncam strugurei, care creşteau în nişte tufe chiar langă marginea apei. Sau mure. Rex se ducea singur până în capătul livezii unde erau cireşii, aşa că rămâneam singuri şi obişnuiam să ne întindeam pe spate şi, aşa, priveam cerul. Sau închideam ochii şi nu spuneam nimic:„atât de apropiati, încât ochii tăi se închid ca şi cum eu aş adormi.” Apoi, după mai mulţi ani, într-o vară, când eram deja studenţi, ne-am dat întâlnire în Iaşi. Ne-am plimbat prin Copou, şi atunci ne-am ţinut de mâna. Ochii ei au devenit, singura dată când am prins-o de mână, de un albastru mai deschis, aproape transparent, aşa încât, într-un fel, am putut privi înlăuntrul lor, în ea. Apoi nu ne-am mai văzut, dar ne-am scris. Ea mi-a trimis, odată, o scrisoare pe care, încă, mai obişnuiesc să o citesc, din când în când, o scrisoare foarte frumoasă în care îmi explica de ce nu am putut fi împreună.

ecuația

tu faci ca poezia să sune ca o formă rară de ecuație chimică

epicul pielii tale este alcătuit din fraze pe care eu le pot citi prin mantia formată din libelulele care zboară împrejurul tău. libelulele când se iubesc, își lipesc, una, ochii mari, de limita trupului subțire al celeilalte

și plutim deasupra lacului, la mică înălțime, iar aripile care continuă să se miște, ating din când în când apa, și o vibrează

cercuri mici, subțiri, care pornesc din locul în care te ating, și apoi se îndepărtează,

și, la un moment dat, se pierd, dar noi nu ne desprindem unul de celălalt

continuăm să rămânem așa, tu ești fină și subțire, iar ochiul meu mare, îți atinge acolo locul unde se pierd undele de pe suprafața apei

undele pătrund în  tine, și îți mângâie rotund, trupul interior, iar aripile tale stau întinse și scânteiază în lumină, până când undele apei se apropie de ele, se lovesc de ele, și vibrația pătrunde înăuntrul lor, prin nervurile albastre, care le alcătuiesc suportul pe care se află prinsă membrana aripilor

eclipsa

am să te ating cu mintea până când ai să devii una cu ea, ai să fii tu, așa, toată în ea

și ea să culeagă de pe tine: margarete albe, crini sălbatici, flori de elettaria

ca să mi- o parfumez cu ele

rubiniii-ți sâni, sub genele visului meu,

margarete-n păr, semințe de elettaria, pe pântecele tău,

cu fluturi albaștri ridicându-se dintre coapsele tale ca să își depună ouăle în mintea mea,

născând acolo aripi mângâiate de un fel de fard de pleoape,

subțiri ca pleoapele mele atunci când vor săruta petalele corpului tău ceresc

zile în șir te-am așteptat și așa am putut să trăiesc zile în șir

am simțit stările prin care treceai

ți-am auzit gândurile

am luat fiecare silabă a ta și am desfăcut-o până la ultimul detaliu

am șters cu o bucățică de flanel moale fiecare literă scrisă de tine și am lustruit-o

așa am putut să îmi fac o cămașa din ele

pe care am îmbrăcat-o

s-a topit în pielea mea

dar încă nu era gata

până în noaptea aceea, când m-am îmbrăcat cu tine

am coborât afară

și am așteptat eclipsa

aproape patru era ceasul

atunci, abia, cămașa mea a început să lumineze

întâmplător toate luminile stradale erau stinse

și eu eram îmbrăcat doar cu tine

făceai o lumina așa de frumoasă în jurul meu

încât am putut să văd luna întreagă

mare și roșiatică

și foarte aproape de noi

chiar dacă ea dispăruse de fapt

și nu mai rămăsese decât o bucățică

de mărimea unei unghii

cât clitorisul tău

ai trecut chiar atunci prin dreptul ei

iar cerul era așa de înstelat

că se puteau vedea toate constelațiile

pe care aveam voie să le privim

dar aceea, a ta, pe aceea nu am văzut-o decât eu

avea stele în trena ei

și stele, pe umerii ei,

câte nu le puteai număra

omul invizibil

am avut o geacă de piele, pe care am întâlnit-o într-un magazin,

când am intrat, m-a tras de mânecă, mi-a spus

: tu chiar nu ai văzut că te așteptam?, să vii sa mă iei de aici, să te îmbraci cu mine?, și să mă scoți la plimbare!, nu vezi ce fermoare frumoase am, și ce culoare frumoasă am, ca un covor de frunze ruginii toamna, și ce catarame am, prin părțile laterale, discrete, așa cum îți plac ție, și mătase pe interior, cu care să te mângâi, și un buzunar la piept, unde să poți ascunde o floricică, sau buzunarele mele oblice, așa cum îți plac ție, ca să poți ține mâinile în mine și să îmi mângâi mătasea, așa cum ea te dezmiardă pe tine?

: și am și niște clinuri, în lateral, doar atât cât să capăt volum, când te îmbraci cu mine, iar spatele meu este asemenea unui lac în care se oglindesc frunzișuri de stejari și pini, când frunzele lor încă nu au căzut, sau cad chiar în clipa aceea, și ating fața apei, și ochii ei nu se mai satură sa se coloreze în culorile lor?

: nu vezi cât de bine iți vin pe talie, am marginea cu elastic din catifea, cu dungulițe verticale, pe care îți poți plimba degetele, înainte și înapoi, iar pielea este tighelită, cu ață neagră, subțire, și fermoarele sunt aurii, ca spicele de secară, întunecate

și m-am îndrăgostit de ea

și ani de zile, până când a început să se destrame, eu o tot purtam, încă, și nu mai exista alta ca ea, iar lumea îmi spunea, deja: băi boschetarule!, dar mie nu îmi păsa, pentru că, în mintea mea, ea rămăsese tot ca in prima zi. o purtam și iarna, și primăvara, și vara. și toamna, când mă pierdeam, jumătatea mea, îmbrăcată cu ea, învelită de ea, printre frunzele copacilor, ca omul invizibil eram.

de multe ori, obișnuiam să o îmbrac direct pe piele,

ca să îți simt mătasea, să capăt memoria ei, pentru atunci când am să te întâlnesc!

pescărușul

după doi ani, în dimineața asta, pe pervaz, a venit un pescăruș. pescărușul meu, cel pe care îl salvasem, s-a așezat, apoi și-a deschis larg aripile, și le-a ținut, așa, un timp.
mă privea de parcă vroia să îmi spună: vezi! am crescut mare de-acum, dar nu te-am uitat!
a stat preț de câteva secunde, poate un minut, s-a întors, și-a dat drumul în gol, apoi a început să planeze, cu aripile întinse, și a ieșit prin ochiul liber de cer dintre ramuri.
în timp ce eu plângeam deja de dor, dar și de bucurie. sau doar lacrimile mele plângeau, pentru că eram aproape paralizat de emoție. stătuse așa de aproape de mine, așa cum stai tu, de obicei, când îmi arăți aripile tale frumoase, desfăcute larg. ca o statuie din mintea mea. de pe care se ridică păsări frumos colorate, fluturi albi și verzi, libelule cu aripile vibrând în clarul luminii. sau pui de căprioară, cu picioare subțiri, atât de subțiri, încât le-ar putea străbate lumina. așa arăți tu, în mintea mea, când te privesc, când te sărut cu ochii, când te iau în brațe cu ei, când te urc în ei, și te las să stai cu picioarele atârnate în afară, la marginea lor, cu mâinile sprijinite în carnea pleoapei…

pasărea

pasărea asta este așa de timidă! ea vine doar după ce îi pun grâu pe pervaz și închid fereastra. inima ei bate tare, se aude până aici în cameră. eu întind mâna și îi mângâi inima. acum inima ei are pereche inima mea.

31936589_1996885637040114_785241728197066752_n