dimineața, devreme, când nu mă aștepți, vin să te iau la plimbare:
sub cel mai mai mare copac, de pe strada Domnească, cel mai frumos înfrunzit,
îți desfac sternul și cele trei coaste,
le învelesc în hârtie de pergament,
apoi le țin în buzunar, ca să le fie cald, până când o să vină vremea să le pun la loc,
acolo, de unde le-am desfăcut, îmi vâr mâna și încep să îți șterg rana palpitândă,
cu un ștergar brodat,
și găsesc:
viorele, neculese, și margarete albe, mentă argintie înflorindă, primule și calendule fabuloase, care chiar atunci încolțesc,
eu îți șterg rana, o învelesc, o vreme, în ștergar,
și, în mijlocul ei, între lăcrămioare, chiar în cuibul ei,
o mierlă îți doarme,
se liniștește, și nu mai cântă.
când încep să apară primii trecători,
o dezvelesc,
iau ștergarul,
desfoi coastele și sternul, din foile de pergament,
și îți închid pieptul,
iar seara, când nu mă aștepți, pe ștergar pot vedea:
viorelele, margaretele albe, în miros de mentă, primulele și calendulele care își desfac petalele albastre și galbene,
și, mierla rănii tale, visând, în parfumul pătrunzător de lăcrămioare.
iar pe giulgiul foilor de pergament, uneori, pot desluși cuvintele imprimate de pe oasele tale,
cele pe care nu mi le-ai spus niciodată, trupul lor,
câteodată
vara din ziua de ieri 