Gânduri frumoase, vouă

Pe scară, la mine, s-a văruit. Apoi, nişte băieţi au venit şi au montat o instalaţie cu senzori crepusculari, şi de prezenţă. Acum, când se lasă seara, luminile de veghe se aprind. Senzorii crepusculari sesizează prezenţa serii. Senzorii de mişcare sesizează prezenţa celorlalţi oameni, ba chiar şi prezenţa câinelui meu, atunci când îl scot la plimbare. Când sunt, însă, singur, lumina nu se aprinde. Acest lucru mă pune, oarecum, pe gânduri. Poate că eu nici nu exist. Poate că, din cauza asta, câinele meu stă şi mă aşteaptă, atunci când urcă scările, şi nu se mişcă până când nu trec pe lângă el. Abia atunci simte, probabil, curentul de aer pe care îl lasă în urmă trecerea mea. Sau este vorba doar despre amintirea mirosului meu. Aşa cum ea s-a păstrat în memoria tovarăşului meu. De-atunci, de pe vremea când întindeam mâna, ca să-l mângâi. Când urcam treptele şi nu erau încă montaţi senzorii de prezenţă. Zi după zi, acum, doar seara, mai precis, trupul ei, a rămas singurul care mai face lumina să se aprindă.

Dacă mai ţii minte, pe vremuri, pe scara blocurilor se agăţau mici rame cu fotografii decupate din revista Flacăra, cu flori sau cu fete frumoase. Pentru că mi-ai trimis, de-a lungul timpului, gânduri de-ale tale, eu am agăţat pe pereţi nişte rame mici, în care am aşezat cuvintele lor, şi, ori de câte ori urc sau cobor, mă opresc şi le citesc. Unele dintre ele. Dacă o să-mi mai trimiţi şi alte cuvinte, eu o să le înlocuiesc, treptat, pe cele vechi, pentru a păstra un aer de prospeţime, acolo, pe casa scărilor. Dar foile folosite nu o să le arunc, ci o să le aşez , în casă, pe un raft special, sau între filele unui caiet, de unde, atunci când mi se va face dor, să le pot găsi, ca să le mai privesc încă o dată.

Artist: Alexander Rodchenko, Girl with Leica

pietrele

azi ai mai pus o piatră. te gândeșți că, atunci când o să termini, nu o să-ți mai rămână nimic de făcut. nu-ți mai aminteșți când ai pus-o pe prima, poate că în ziua aia în care ai lovit o fată cu bicicleta, și ai stat ascuns în casă. altădată, în garsoniera maiei, când ascultai muzică și ea trebăluia prin bucătărie. maia stătea într-un bloc de garsoniere proiectat de ea însăși. un bloc cu curte interioară, oarecum inedit, amețeai până când ajungeai în dreptul ușii, trebuia să dai roată, să treci prin dreptul celorlalte garsoniere, și să suni. cu maia nu vorbeai niciodată despre fericire. maiei nu-i plăcea să meargă niciodată la plajă . își trăgea picioarele sub ea , în fotoliu. pickapul stătea în sarcina ta. stăteai, cât erai de lung , cu spatele lipt de biblioteca maiei, și schimbai discurile. muzica era veche , dedemult. aduceai vinul, un mușcat-otonel de obicei, și-l beați, așa, cald, încet, cu sorbituri mici. nu te-ai gândit niciodată s-o săruți pe maia, și cred că nici ea nu s-a gândit vreodată la asta. deși avea buze tare frumoase. când plecai de la maia, mai puneai încă o piatră. avea un glas frumos, mai gros un pic decât ti-ar fi plăcut ție, dar sunetele erau plăcute. a venit o vară, când, în sfârșit, nu te-ai mai reîntors în orașul maiei. pietrele pe care le-ai pus acolo, însă, le-ai luat cu ține. azi, când ai coborât din osutădoi, le-ai simțit apasandu-ti umerii. plouă, ca de obicei.

: Slavina Bahchevanova, Strange little girl

rodind

eu nici nu îndrăznesc să pășesc în tine

doar mă trimit acolo,

de fiecare dată mor,

iar tu mă învii

îmi dai drumul înăuntru, și îmi spui:

haide vino, intră, vino și stai cu mine!

vino să îți arăt ce frumos am împodobit pentru tine.

vino să vezi cum am aranjat locurile din mine, ca să îți placă ție

vino și le-atinge,

vino și așează-te în fiecare dintre ele, ridică-ți privirea în sus,

unde sunt pictați îngerii mei

nu-i așa că nu ai mai văzut atâția îngeri adunați într-un singur loc?

nu-i așa că nu ai mai simțit niciodată atâta catifea pe buzele și pe pielea ta?

și nu ai mai simțit asemenea miros de flori, împrejurul tău,

ca în mine?

nu-i așa?,

ai să îmi spui,

că ai să mă faci grădina ta, lacul tău, sau marea ta?,

nu-i așa că ai să îmi bagi brațele în brațele tale,

picioarele în picioarele tale,

pântecul meu în pântecul tău,

gura mea în gura ta?

acolo ai să mă săruți?,

pe gât,

îndărăt,

unde părul meu îți va acoperi buzele,

când îi vei atinge rădăcinile și pielea,

pe dinăuntru?

da!,

am să îți spun!,

da,

în timp ce părul tău îmi atinge buzele, nările și gândurile,

când, din sufletul ochilor picuri lumina lor în mine

nu-i așa?,

că te așteaptă cireșele mele coapte,

să guști din ele,

aripile pe care mi le desfaci în feluri inimaginabile de evantaie,

să își răsară penele din pielea ta,

în mișcări de începuturi de ziuă?

– chiar așa se va întâmpla,

am să îți spun,

cu trupul cireșelor tale coapte,

înăuntrul meu,

rodind

transplant

când i-au desfăcut pieptul, ca să-i ia inima,
: să fii atent!, îi spusese ea, pentru că, într-o zi, o să am nevoie de inima ta! și ziua aceea venise, el era pregătit
s-a dus, la ora, și în locul, stabilite, cu mult timp înainte
s-a întins pe masa de operație, și a închis ochii.
sub pleoape, se afla tot ceea ce păstrase, de-a lungul timpului, în ei
un fel de fotografii de-ale ei, de înaltă rezoluție,
sau cuvinte pe care i le spusese, înscrisuri, mirosuri, pe care le atinsese cu mâinile lui,
care urcaseră, în rarele dăți când fuseseră împreună, în nările lui, și pe marginea buzelor lui,
și, de acolo, se prăvăliseră înăuntrul lui, aciuindu-se,
o parte, în inima lui
venise vremea să le dea înapoi,
și, o parte, în mintea lui,
acolo unde își păstra amintirile cele mai dragi,
a glumit puțin cu doctorii și cu asistentele, ca să le dea curaj,
deși el era, de felul lui, un om destul de ursuz, chiar închis în sine,
până când anestezicul și-a făcut efectul,
el s-a refugiat tot, cu toată ființa lui,
în minte, unde își păstra amintirile,
apoi lucrurile au scăpat puțin de sub control
când i-au desfăcut pieptul, una din asistente a povestit că,
acolo, unde îi era inima, a văzut o creastă de deal,
pe care mergea un om,
așa cum se văd crestele de deal seara, sub lumina incredibilă a lunii,
unei alteia, i s-a părut că a zărit un copil, aflat pe malul unui iaz,
culegând flori de mentă,
iar când i-au îndepărtat coastele,
în încăpere s-a împrăștiat un miros de flori necunoscute,
anestezistului, care asculta muzică de liszt în căști,
așa cum obișnuiesc ei de obicei,
i s-a părut că auzea these are the days,
dar cei mai surprinși au fost chirurgii,
când au descoperit că el avea în piept inima ei,
îmbrăcată frumos, cu genunchii dezgoliți, cu bagajele gata făcute,
și purta ochelari de soare, ca întotdeauna,
când i-au îndepărtat,
au putut constata că inima ei avea ochii verzi,
ca smaragdele din poveștile pe care le citiseră, în copilărie, fiecare dintre ei, și atunci au decupat-o din locul în care stătuse,
au pus-o într-o cutie pentru tort,
pe care erau pictate margarete albe de vară,
iar acolo unde îi erau sânii,
două margarete africane, cu petale mov și doi iriși albastru închis,
în loc de stamine,
și când au terminat de împachetat,
au chemat curierul,
iar la sfârșit,
după ce acesta plecase la adresă,
uneia dintre asistente i s-a părut că:
omul acela aflat pe creasta dealului,
a întors puțin capul, a ridicat mâna,
și doar a schițat cu ea un fel de gest de rămas bun.

: oftat de câine, cap de linie, osutădoi, Pescărie

amarilis

am avut odată o floare de amarilis,
semăna cu vietatea dorului tău de mine,
când abia mai pâlpâia
păstrez și acum, înveliți într-o bucată de pânză fină, bulbii florii de amarilis,
într-o cutie, în care țin lucruri pe care le port cu mine peste tot
pești exotici de la marea roșie, unde nu am fost niciodată
păsări colibri cu ciocul înfipt în fructe coapte de papaya,
două volume de poezii, cu autograf, care nu au mai sosit niciodată
un apus, cu flori necunoscute, din catifea roșie, cu micuțe inserții de galben, plutind deasupra unui heleșteu, dintr-o curte interioară
și știu că, tuturor acestor lucruri, nicăieri nu le șade mai bine,
ca în cutia mea, cu capac glisant,
sub care, la intrare, falnic, un pompier atomic, face de strajă

: sunset on Siutghiol lake

pielea lui Dumnezeu

cineva, la care țin foarte mult, s-a îmbolnăvit. eu am aflat indirect despre lucrul ăsta, așă cum aflu eu de obicei despre lucrurile importante. apoi mi-am adus aminte cum am tăiat punțile dintre noi, rând pe rând, unele mai importante, altele, poate, nesemnificative, până când ne-am trezit, într-o bună zi, pe două continente diferite, și-ntre noi stătea o apă mare și adâncă. nu știu când am aruncat oglinda aceea în urma mea, și când, orașele în care locuiam, s-au găsit, dintr-o dată, la mii de li distanță. întâmplător, sau nu, ieri, sau alaltăieri, m-am trezit întrebându-mă: unde-mi ești?, întâmplător, sau nu, ieri, sau alaltăieri, pe un blog, al lui laurențiu melinte, am găsit cuvintele astea care urmează: „există un trib in Uruguay, din grupul guarani, la care cuvântul pentru suflet e ” soarele interior”,…prieten se zice ” cealaltă inimă a mea”…“a ierta” e același cuvânt cu “a uită”…nu au texte scrise, dar când au văzut prima oară hârtie i-au zis “pielea lui Dumnezeu”, doar pentru că poți trimite mesaje pe hârtie” ” . atunci am știut că, soarele interior al celeilate inimi, este un pic și din sufletul meu. și că sper să nu mă uite. folosesc această piele a lui dumnezeu, pentru a-i transmite asta. oriunde s-ar afla. și trăiesc speranța că se va întoarce!

foto : Tadashi Namba. Mount Hiei, Japan, 1986

fermoarul

într-o bună-dimineață, omul care hrănea pisicile nu a mai apărut. pisicile au mai trecut timp de câteva zile prin zona ulmului unde omul obișnuia să vină și să le hrănească, apoi s-au împrăștiat care încotro. despre omul care hrănea pisicile s-a aflat că i se stricase un fermoar și că, din cauza asta el nu a mai putut să se descheie în zona pieptului, ca să lase să i se vadă inima. deși a fost la o croitorie, la un cabinet dentar și chiar și la un fost prieten chirurg, fermoarul nu a mai putut fi desfăcut. atunci omul care hrănea pisicile a chemat echipa de descarcerare. operația a decurs destul de bine, fermoarul a fost desfăcut în cele din urmă, doar că îmbrăcămintea s-a deteriorat atât de tare încât a trebuit să fie aruncată. după aia, omul a putut fi văzut, câteva zile, umblând gol, pe străzile din cartier, apoi a dispărut. ultima relatare despre el este aceea făcută de un pasager aflat într-un tir, care, trecând pe lângă capul midia, l-a zărit pe omul care hrănea pisicile încercând să înalțe un zmeu. alerga frumos, în lungul digului, și, când a ajuns la capătul lui, zmeul s-a înălțat maiestuos și omul, care a continuat să să țină de capătul sforii, a început să plutească până când s-a pierdut în zare.

: Alfred Eisenstaedt, The drum major for the University of Michigan marching band rehearses as admiring children fall in line, 1950

în ce fel

în ce fel să te visez, noaptea, când îmi ții loc de comete,
în ce formă să-mi așez trupul,
pentru ca trupul tău să se lase, ușurel, ca într-un cuib,
în ce gând scurt de-al tău, să strecor un gând de-al meu,
ca să se împrietenească, și să meargă împreună în oraș
în ce stație de autobuz să te aștept,
și tu să apari,
și să râzi, cu capul dat pe spate,
cu privirea împinsă în mine
ca doi cercei agățați de pleoape,
alunecând înlăuntrul ochilor,
pe malul canalului lui Schlemm

: Christer Strömholm, La Methode, Paris 1960