club Paradis

odată am fost în paradis. în paradis este și atunci când o fată îți trimite, dimineața, o melodie a lui eria chiar dacă melodia se cheamă two steps from hell. un om se pregătește să plece la lucru, îl văd în fiecare dimineață în bucătărie, trebăluind. după aia, probabil  urmează să ia autobuzul, iar seara, când se întoarce, îl regăsesc în  bucătărie. uneori, stă și se uită afară, aplecat peste pervazul ferestrei. n-am aflat niciodată la ce se gândește. dar eu mă gândesc la el. ieri am aflat că un coleg de serviciu a murit. cu o seară în urmă îi trimisesem un mesaj de crăciun. mă întreb dacă mesajul meu a mai ajuns la el, sau a rămas, așa, suspendat în aer. și plutește și acum, acolo, fără niciun rost. probabil, vreo pală de vânt îl va lua, cândva, și-l va risipi, îl va goli de înțelesuri. dis de dimineață, am pus arpacaș pe pervazul ferestrei. după ce am închis  geamul, o grămadă de porumbei care stăteau în ulmul dinfața ferestrei s-au năpustit și au  început să mănânce. din cauză că erau foarte mulți, stăteau călare unul în spatele celuilalt, și dădeau din aripi ca să-și păstreze echilibrul. pervazul este foarte îngust. unul dintre porumbei și-a întors capul către sticla ferestrei și atunci i-am putut vedea ochii  aurii, care mă priveau, și-a lăsat capul într-o parte, și a continuat să mă privească, așa cum făcea ologul robert verbal kint, alias kevin spacey, în filmul ăla, suspecți de serviciu. un om a murit la bistrița, lovit de o mașînă. este o știre de pe manșeta de jos de la beunutv. de demult, verile, mergeam la clubul paradis din jupiter. acolo, diminețile, stăteam la o masă cu gil, pe terasă din spatele restaurantului, lângă piscină. vorbeam despre o grămadă de lucruri cu gil, care era așa de politicos că mi se făcea rău.  gil începea mereu cu: dragă tavi și apoi povestea, sau vorbeam despre cum se face tocănița de cartofi și alte feluri de mâncare. alteori, gil spunea că atunci când cânta din melodiile lui ray, simțea cum i se pigmentează  pielea, și când ținea și ochii închiși, era chiar ray în carne și oase. gil era foarte trist.  ne mai inveseleau balerinele, care dansau seara în spectacol, când era program, care veneau peste noi, pe terasă, și se așezau vesele, pe marginea piscinei. atunci le puteam admira trupurile frumoase, penumbra spatelui, în timp ce ele stăteau și se lăsau mângâiate de soarele dimineții, și ciripeau zglobii, sau râdeau vesele. uneori mergeam să înotam, în golfuletul din stânga clubului. apa era foarte albastră și repede adâncă. solistul trupei de balet venea și înota și el și se ducea până hăt departe, în larg. ne plăcea să ne uităm cum își mișcă brațele, și să urmărim jerbele de apă pe care le ridica in aer din pricina mișcărilor. jerbele căpătau, uneori, nuanțele curcubeului. îmi aduc aminte că într-una din verile alea mi-am cumpărat un aparat de radio cu tranzistori care mergea și pe ultrascurte. seara ascultam europa liberă. tot gil m-a învățat să port cămașa scoasă afară din pantaloni și de atunci n-am mai  purtat-o decât așa. asta te face să te simți liber. altcineva, o fată, teodora, care scrie  poezie  foarte bine, m-a învățat că absolut toate  lucrurile  pot fi cântărite.  oare sufletul câte grame o avea? oricum sufletul lui  gil era unul dintre cele mai grele, pentru că el adunase  într-însul și sufletele celorlalti, ale  acelora din care cânta. era și ray pe-acolo.

: Into the Light septembrie 29 , 1910