izvorul – un sentiment

izvorul era în livadă. ascuns. așa cum ți-am mai spus, eu sunt convins că izvorul nu făcea parte din universul asta. mi s-a dezvăluit într-o dimineață când mă duceam la fântână să iau apă. cred că aveam 10 ani. era în perioada când pândeam cârtițele, ca să le văd cum ies din mușuroaie. stăteam ore în șir nemișcat, întins în iarba înaltă, doar, doar le-oi vedea. deci, iarba era culcată, în susul fântânii, și chiar se poate spune că era vorba despre un fel de adâncitură (un fel de șănțuleț), pe care n-o mai observasem până atunci, care urca printre meri. erau meri domnești în zona aceea. Făceau niște mere mari portocalii și cu pete de roșu carmin pe alocuri, care, dacă le mușcai, îți umpleau gura cu o aromă de proaspăt și te stropeai pe față cu sucul lor. am lăsat găleata și am urcat. era o pantă ușoară de câteva sute de metri. livada avea două platouri. cel de jos, unde se aflau casa, beciul de fructe, hulubăria, grajdul de animale, stiva de chirpici, centrifuga de extras miere, stupii bunicului, într-un fel de poiană, unde creșteau lumânărele galbene, caprifoi, trifoi înflorit, margarete mici, albe, sălbatice, de prins la ureche, un lujer de floarea soarelui. și bondari, mari, grași, împrăștiind polen, în aerul tremurând al dimineții. albine ieșite în urdinișuri. și, în sus, caisul, cu caise căzând, cu un zgomot înfundat în iarba înaltă, și mirosul cărnii lor desfăcute, de izbitură, și gustul miezilor, inima lor albă, sub pielița maronie, cu nervuri, cu nervuri care duceau niciunde. alături, tufe de gura leului, cu flori mici violete, care miroseau înnebunitor. mai devale, dar mai în față, cazanul de făcut țuică, salcia, iazul cu stuf și o punte mică, aflată deasupra apei împânzită de mătasea broaștei, pe care, în unele dimineți, se suiau, și se uscau la soarele plăpând, broaștele țestoase. și, lângă iaz, grădina de zarzavat și de legume, de unde furam castraveți, castraveți subțiri cu un rest de floare galbenă în vârf, tufa de trandafiri pentru dulceața, părul cu pere mici, tămâioase, și liziera de salcâmi din lateral, cu rugurile de mure, unde creșteau mure mari și zemoase, și cei doi pomi care făceau coarne, ah!, și să nu uit cireșii, doi cireși care făceau cireșe amare, și șapte sau opt vișini. cu vișinele și cireșele amare făceam vișinată, și-mi plăcea să mănânc vișine ținute în alcool, tari, aproape confiate. și platoul de sus, unde se afla o stupină a unor străini, un mic lan de porumb, livada de meri, bulhacul, tot ca un șanț lat de vreo trei metri, străjuit, de-o parte și de alta de papură înaltă și de tufe de fragi și de strugurei roșii, cu bobițe dulci acrișoare, care tăia transversal livada. și sus, sus de tot, aproape de cer, livada de cireși, unde primăverile ningea cu petale albe. cele două platouri erau despărțite de un fel de râpă. acolo pusese bunicul nucii. chiar la zona de separație, sub nuci, am găsit izvorul. adâncitură de-a lungul căreia urcasem se termina sub un cerc din brusturi mari. brusturii, când îi rupi, când le rupi frunzele, îți lasă în palme un lichid albicios care se lipește de palme, un miros jilav îți urcă în nări, ca atunci când iubești, când iubești o femeie, când o atingi cu mâna, când îți coborî mâna. acolo. i-am dat la o parte și am dat de un ochi de apă și de un fel de iarbă cu frunze lungi și subțiri. era cald sub brusturi și, deși o să ți se pară incredibil, acolo creștea un nufăr. un nufăr mic. și apa aceea, când am atins-o, am simțit ceva, nu știu ce, nu pot să explic. atunci am simțit nevoia să beau. îmi era, dintr-odată, foarte sete. deși era dimineață, și era umbră. și avea un gust, dumnezeule!, niciodată nu mai băusem asemenea apă. și tot atunci, din locul acela, parcă ar fi cântat un violoncel, încet, tânguitor, un violoncel tenor. după aia am început să merg acolo și să stau întins, în preajma izvorului. și să citesc. și să ascult …

: Eva Besnyö – boy with a violoncello ,1931