Regele și patria

@ntonesei's blog

8Regele și patria

 

Da – regele și o patrie nerecunoscătoare

pînă la sfîrșit, cînd a explodat într-o tîrzie

mișcare de regret și recunoștință.

Sicriul îmbrăcat în drapel, pe afetul de tun,

trece peste covorul de flori multicolore

ca pe suprafața unui ocean fără adîcime.

Regele și o patrie care nu se poate regăsi,

pentru că nu s-au putut regăsi

într-o dimineață care a trecut

îmbrăcată în sînge ca și cum n-ar fi fost –

și așa vreodată s-a scurs în niciodată.

16 Decembrie 2017, în Iași

View original post

Advertisements

îmbrățișare

îmi place să te mângâi cu băiețelul din mine
care își face un leagăn, chiar la liziera grădinii lui,
și se dă în el, până sus,
în lumea lui semirotundă
el urcă și coboară dealurile,
cu tine în brațe
în leagănul lui

: Epic, Andrei Vocurek,

10856472_864937140234975_1745236055763996652_o

Ion Mureșan

Ești un om bătrân – mi-a zis mama – se apropie vremea când omul trebuie să-și caute sufletul pereche, du-te la gară! Se apropie luna în care te-ai născut, ziua în care te-ai născut, ora la care te-ai născut, du-te la gară! Nu auzi, răsună gara de atâtea suflete desperecheate!

via Ion MUREȘAN – Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca–Bistrița —

copacul cel dichisit

vreau să spun că ești așa de frumoasă, încât atragi, fără să vrei, frumusețe
pe care o și înțelegi, pentru că ești și foarte deșteaptă
dar nu ești alintată, pe cât ai merita. și nu pot să îmi iert neputința asta a mea
și mă străduiesc și eu cât pot de tare
că, poate, într-o bună zi, ai să mă lași să mă strecor în tine
într-o cămăruță mică, cu un pat, un scaun și o măsuță
ca să nu ocup mult loc, dar să pot găsi, când deschid ușa, universul tău
sau să îl privesc de la o ferestruică, poate cu vedere înspre acolo unde îți bate inima,
sau unde ieși tu, într-o grădină, și te plimbi, te așezi pe o bancă, și privești, și tot privești la lumea ta
cred că nu este exagerat ceea ce îmi doresc
de fiecare dată, emoțiile sunt și mai puternice
în fiecare zi
pentru că există ceva, care căpătă forme tot mai sublime
pentru că ni se ating locuri, care sunt din ce în ce mai numeroase,
e foarte frumos
și răvășitor
să vezi mintea cuiva,
întâmplându-i-se astea, chiar sub ochii tăi,
pentru tine
te ia un fel de amețeală,
te apucă de poalele rochiței cu care ești îmbrăcată,
ca un copil micuț care ridică privirea și îți spune că vrea înghețată, sau ciocolată, sau o banală portocală-mandarină
și tu ai mereu una, cu codița încă pe ea și cu frunzulițe mici verzi,
din copacul tău personal, cel cu care umbli mereu după tine
copacul cel dichisit
după care se uită toți pe stradă când treci pe lângă ei,
și întorc capul din cauza mirosului pe care îl lasă în aer
cu fructele lui coapte, în cojile lor îmbătător mirositoare,
cu ramurile lui, alegorii muzicale
cu trunchiul lui, fildeș alb cu nervuri împrăștiate peste tot
și cu rădăcinile plutind prin aer,
ca printr-un pământ transparent, numit terra nova

ușa

imaginea aceea a ta pe care tu, cu gingășia din tine, mi-ai scos-o în cale
nu știu cum reușești
să-mi faci lucrurile astea
pentru ele
pentru că mi le dăruiești
inima mea se deschide
și dă drumul afară
celeilalte inimi
pe care vreau să ți-o arăt doar ție
dacă te uiți cu atenție la ea
ai să vezi că are chipul tău
inima din inima mea
numai tu poți să-i deschizi ușa
și cel mai greu este să îți privești inima, acolo, în pragul ușii
după ce-ai dat-o
ai lăsat-o în inima mea

ploaia

dacă într-o bună zi ar începe o ploaie interminabilă, asemănătoare cu aceea despre care se povestește că s-ar fi întâmplat în Macondo, tu ești singura ființă pe care m-aș duce să o iau și să o aduc să stea cu mine, sub streașină. singurul loc unde pământul ar rămâne uscat. te-aș lua în interiorul acestei metafore și apoi ți-aș povești ploaia. ți-aș descrie-o. pentru că îmi place cum tremură aerul lipit de pielea ta, atunci când plouă și îmi aduc mereu aminte de asta. atunci te mângâi întruna

pe mal

în ce fel să te visez, noaptea, când îmi ții loc de comete,

în ce formă să-mi așez trupul,

pentru ca trupul tău să se lase, ușurel, ca într-un cuib,

în ce gând scurt de-al tău, să strecor un gând de-al meu,

ca să se împrietenească, și să meargă împreună în oraș

în ce stație de autobuz să te aștept,

tu să apari,

să râzi, cu capul dat pe spate,

cu privirea împinsă în mine

ca doi cercei agățați de pleoape,

alunecând înlăuntrul ochilor,

pe malul canalului lui Schlemm

 

: Frank Horvat, Paris 1955.

Frank Horvat, Paris 1955. on ArtStack