mașina de scris

profesorul meu de franceză căruia îi spuneam nenicul, era un tip înalt, nu chiar cât mine, cu părul creț și ne omora mereu cu si condiționalul.
după amiaza jucam împreună tenis de masă sau baschet .
eu citeam noaptea foarte mult,
și când înflorea asparagusul era un miros foarte plăcut în cameră și credeam că este parfumul poveștilor pe care le citeam, câteodată,
era o atmosferă interesantă, ca într-un film despre care am vorbit noi doi, odată
chiar și tu veneai în camera mea.
acolo, printre ramurile iederei de care aveam grijă, în afară de asparagus, ți-am văzut prima dat
ă buzele.
după câțiva ani iedera era întinsă aproape pe tot tavanul. când înflorea, spre sfârșitul verii, mereu mă întrebam ce ființă poate să miroasă așa de frumos, dar nu am aflat atunci, am aflat în ziua în care ne-am întâlnit.
de asemenea îmi pare foarte rău după mașina mea de scris.
era foarte fină,
avea caractere franțuzești și învelișul de culoare galbenă.
nu știu când m-am despărțit de ea, au fost așa de multe mutări în viața mea, încât pur și simplu nu îmi aduc aminte ce am făcut cu ea. în fiecare an mergeam la poliție ca să dau probă de scris, așa cum se obișnuia, și îmi plăcea foarte mult să merg cu ea de mână pe stradă.
și mai era sentimentul acela, pe care nu am să îl uit niciodată, când mă așezam pe scaun, o deschideam și îmi apărea în față culoarea aceea frumoasă, așezam hârtia în ea și o potriveam, erau câteva clipe în care stăteam și mă uitam, așa cum obișnuiești tu, într-un gol, apoi începeau să vină cuvintele, terminam de scris câte un rând, apoi mutam carul din nou la capăt, și scriam în continuare. ascultam, de regulă, anotimpurile. aveam un sentiment cald, când o atingeam, dar uite că s-a pierdut. așa a fost să se întâmple, să mă mut dintr-un oraș în altul, sau dintr-o casă în altă, mereu.
umpleam câte un camion cu lucruri, și apoi mă suiam în tren, și ne întâlneam la destinație
într-un loc salvam câte ceva, într-altul construiam ceva, și viața trecea pe lângă mine, ca o domnișoară frumoasă, care nu îmi arunca nici măcar o privire, deși mi-ar fi plăcut să întoarcă măcar o singură dată capul și să îmi zâmbească numai mie. oricum, îmi plăcea să mă întorc cu gândul în camera mea. tu erai domnișoara aceea frumoasă, care nu întorcea niciodată capul, dar care era mereu alături de mine.
îmbrăcată în rochia ta galbenă.
pe care îmi așterneam eu visurile.

rasarit

Advertisements

Transplant

când i-au desfăcut pieptul, ca să-i ia inima,

: să fii atent!, îi spusese ea, pentru că, într-o zi, o să am nevoie de inima ta! și ziua aceea venise, el era pregătit

s-a dus, la ora, și în locul, stabilite, cu mult timp înainte

s-a întins pe masa de operație, și a închis ochii.

sub pleoape, se afla tot ceea ce păstrase, de-a lungul timpului, în ei

un fel de fotografii de-ale ei, de înaltă rezoluție,

sau cuvinte pe care i le spusese, înscrisuri, mirosuri pe care le atinsese cu mâinile lui,

care urcaseră, în rarele dăți când fuseseră împreună, în nările lui, și pe marginea buzelor lui,

și, de acolo, se prăvăliseră înăuntrul lui, aciuindu-se,

o parte, în inima lui

venise vremea să le dea înapoi,

și, o parte, în mintea lui,

acolo unde își păstra amintirile cele mai dragi,

a glumit puțin cu doctorii și cu asistentele, ca să le dea curaj,

deși el era, de felul lui, un om destul de ursuz, chiar închis în sine,

până când anestezicul și-a făcut efectul,

el s-a refugiat tot, cu toată ființa lui,

în minte, unde își păstra amintirile,

apoi lucrurile au scăpat puțin de sub control

când i-au desfăcut pieptul, una din asistente a povestit că,

acolo, unde îi era inima, a văzut o creastă de deal,

pe care mergea un om,

așa cum se văd crestele de deal seara, sub lumina incredibilă a lunii,

unei alteia, i s-a părut că a zărit un copil, aflat pe malul unui iaz,

culegând flori de mentă,

iar când i-au îndepărtat coastele,

în încăpere s-a împrăștiat un miros de flori necunoscute,

anestezistului, care asculta muzică de liszt în căști,

așa cum obișnuiesc ei de obicei,

i s-a părut că auzea these are the days,

dar cei mai surprinși au fost chirurgii,

când au descoperit că el avea în piept inima ei,

îmbrăcată frumos, cu genunchii dezgoliți, cu bagajele gata făcute,

și purta ochelari de soare, ca întotdeauna,

când i-au îndepărtat,

au putut constata că inima ei avea ochii verzi,

ca smaragdele din poveștile pe care le citiseră, în copilărie, fiecare dintre ei, și atunci au decupat-o din locul în care stătuse,

au pus-o într-o cutie pentru tort,

pe care erau pictate margarete albe de vară,

iar acolo unde îi erau sânii,

două margarete africane, cu petale mov și doi iriși albastru închis,

în loc de stamine,

și când au terminat de împachetat,

au chemat curierul,

iar la sfârșit,

după ce acesta plecase la adresă,

uneia dintre asistente i s-a părut că:

omul acela aflat pe creasta dealului,

a întors puțin capul, a ridicat mâna,

și doar a schițat cu ea un fel de gest de rămas bun.

20662678_1693658980696116_1782433792_o

relief

mai ții minte?

când existau doar telefoanele fixe?

și radiourile cu tranzistori

când era câte o melodie frumoasă

te sunam

apropiam microfonul de difuzorul radioului

și ascultam melodia

împreună

ținându-ne respirația

pe vremea aia,

cânta o fată

jennifer rush

în timp ce am fi ascultat

mi-aș fi imaginat că dansez cu tine

că tu îți lași capul

într-o parte

și nu mai atingi pământul

 

11127779_961925503869471_217837401_o

Galaxia mea

ai declanșat ceva în mine, am pus așternuturi curate, te-am luat, te-am așezat în dreapta mea,

: n-o să stăm mult aici, mi-ai spus. te-am dat jos de pe fața mea, și ea mirosea a tine

ți-ai scos brațele din rochie, și pe guler scria 11-12, și ce însemna oare? ZA girls, sută la sută bumbac,

și ce însemna oare?

atunci m-ai luat și m-ai dus în mijlocul căii lactee. am simțit mirosul de formiat de etil, mai pe scurt, de zmeură. am coborât din patul nostru, am pășit, pe parchet, peste urme de lăbuțe de pescăruș, unde crescuseră tufe micuțe de zmeură, cu fructe coapte

: pășește fără grijă, așa mi-ai spus: uite!, ăsta este drumul către mijlocul căii lactee

vino cu mine, și am să îți arăt, chiar acum, un loc unde s-a născut o stea nouă

o stea sută la sută bumbac, are o inimă mare albastră, și împrejurul ei stau umerii mei, îi facem o fundă, dar să nu o strângi prea tare

și mirosul trupului tău, stătea pe fața mea,

: dacă ai să îmi întorci rochia pe dos, vezi, să ai grijă, că am lăsat părticele din mine acolo, și o stea mare cu inimă albastră, pune mână pe ea, ca să vezi cum bate

și mirosul inimii tale stătea pe mâinile mele

mi-ai luat nările, mi le-ai întors pe dos, le-ai apăsat, ude, cum erau, pe rochia ta, și mi-ai spus: ai mai mirosit vreodată rouă din mijlocul căii lactee?, roua care cade pe fructele numite zmeură?, ai mai simțit, sub degetele tale, semințele fructelor mele?

11-12 ani de-acum înainte, ai să mergi cu mine, ani galactici, sută la sută bumbac,

și mirosul sânilor tăi, stătea pe irișii ochilor mei, ca arsura sării lacrimilor de zmeură

: haide vino, și culege-mă, mi-ai spus, culege-mă, îmbrăca-mă, și du-mă la magazinul de cafea, de pe strada care urcă spre centrul căii lactee, du-mă la magazia cu delicatesuri, strânge toată dulceața de pe mine, așeaz-o în borcane, și acoper-o, dar, sub buzele capacelor, să nu uiți să pui frunze proaspete din zmeuriș, sută la sută bumbac

și mirosul pântecului tău urcase, de-acum, pe buzele mele, umerii tăi îl împingeau, tot mai înăuntru, ah!, gustul ăsta perfect, pe papilele mele, sută la sută bumbac, cu genunchii lui goi, și flori de trifoi-liliac, pe drumul care urcă spre centrul căii tale lactee, unde abia ce se născuse o stea nouă, albastră,

atunci, ai declanșat ceva în mine, și mi-ai spus:

întrebarea mea pentru tine

dintotdeauna, a fost:

nu cum ești?, ci, cum ai ajuns să fii?

 

și atunci am știut de ce mirosul tău devenise pielea mea cea nouă

Întâlnire

Ziua, când ies la fumat,

Trece pe lângă mine o fată,

Are ochii triști

ovalul feței stins

părul prins

În nuanțe de ciclam

Uneori vântul

Îi prinde vreo șuviță

Și îi mângâie cu ea fața,

Apoi se îndepărtează

Iar eu o privesc

Și mă întreb de ce, dintr-o dată

Până și gustul țigării

Mi se pare nemaipomenit

 

pescarus 22

sublimare

sunetele care răsar din imaginea ta sunt de atârnat în cuier, seara, pe un umeraș, iar dimineața mă îmbraci cu ele și plec în cea mai frumoasă plimbare, simțindu-le cum îmi foșnesc pe umeri și pe piele

pietre

Velierul- dialogul

– “ajungerile au o geneză călătoare, ca un velier cu pânze de mătase
care dispare de fiecare dată când îl privești”
– pentru că se dizolvă în interiorul privirii,
în universul ei, când se îmbrăcă cu mătasea,
devenind haina ei cea nouă
– “o haină prin care se vede realitatea în chip nedeslușit și splendid”
– în rarele dăți când o atingi, parcă atingi paradisuri.
compuse din suprafețe liniștite de lacuri,
de pe oglinzile lor culegi păsări ude, care, apoi, intră în tine,
printre buzele tale, prin degetele tale, prin cristalinul ochilor tăi,
prin papilele tale gustative.
odată ajunse,velierul
înăuntru
se așează
în locuri din tine,
își lasă amprentele lăbuțelor lor.
îți mișcă aerul interior,
cu bătăile aripilor.
din timpul rarelor dăți când le trimiți în tine,
rămâne, acolo, respirația lor.
se amestecă, în fiecare zi, cu respirația ta,
cu liniștea serilor albe,
între cutele cărora te găsesc,
de acolo te pot culege, în fiecare inspirație de-a mea,
ca pe o lume interzisă,
închipuire dar și prezență materială interioară