mașina de scris

odată am inventat un personaj căruia îi plăcea să schimbe din gura lui în gura prietenei lui, și invers, o bomboană acrișoară. pe prietena lui o chema roberta. evident că nu am terminat de scris povestirea până la capăt. acțiunea se petrecea într-un loc aflat la malul unei mări imaginare, era cu un personaj pe care îl chema taica-mare, proprietarul unui carusel, cu niște tipi de la paza de coastă, și era scrisă în stilul lui céline, dar era și un pic romantică, pe alocuri. o scriam pe foi de hârtie de culoare verde. mi-a plăcut mult hârtia aceea, mai ales când o așezam în mașina de scris de culoare galbenă, parcă era îmbrăcată cu o rochiță. era foarte fină, și avea caractere franțuzești nu știu când m-am despărțit de ea, au fost așa de multe mutări în viața mea, încât pur și simplu nu îmi aduc aminte ce am făcut cu ea. în fiecare an mergeam la miliție ca să dau proba de scris, așa cum se obișnuia, și îmi plăcea foarte mult să merg cu ea de mână pe stradă și mai era sentimentul ăla, pe care nu am să îl uit niciodată, când mă așezam pe scaun, deschideam capacul și îmi apărea în față culoarea aceea frumoasă, așezam hârtia în ea și o potriveam, apoi erau câteva clipe în care stăteam și mă uitam într-un gol, apoi începeau să vină cuvintele, terminam de scris câte un rând, mutam carul din nou, la capăt, și scriam în continuare. ascultam, de obicei, anotimpurile. aveam un sentiment cald, când o atingeam. apoi s-a rătăcit. așa a fost să se întâmple, să mă mut dintr-un oraș în altul, sau dintr-o casă în alta, mereu. umpleam câte un camion cu lucruri, apoi mă suiam în tren, și ne întâlneam la destinație într-un loc salvam câte ceva, într-altul construiam ceva, și viața trecea pe lângă mine, ca o domnișoară frumoasă, care nu îmi arunca nici măcar o privire, deși mi-ar fi plăcut să întoarcă măcar o singură dată capul, și să îmi zâmbească numai mie. oricum, îmi plăcea să mă întorc mereu cu gândul la camera mea, la biroul din lemn masiv, care acum zace cu furnirul scorojit, el a rămas cu mine până acum, așezat pe scaunul tapisat cu mătase albastră, cu scene brodate cu fir subțire de culoare galbenă, la momentele când îmi porneam picapul, îmi plăcea fâșâitul acului pe vinilul discului, muzica pornea să se audă în boxe, picapul meu reda foarte bine bașii, și scriam o povestire la mașină de scris, sau fumam, deasupra capului înflorea iedera, fereastră era mereu deschisă și aș fi vrut, nu știu de ce, să fie mereu vară târzie, și de afară să se audă cum trece, din jumătate în jumătate de oră, autobuzul numărul trei, care venea de la abator, de lângă strada 9. iar eu stăteam desculț, cu picioarele pe stinghia biroului, și visam, visam întruna, aproape fără întrerupere, ca sunt un personaj, asemenea acelora din romanele pe care le citeam. cred că a fost vorba mereu despre fata aceea care nu întorcea capul, dar care era mereu alături de mine hârtia verde îmbrăcată în rochița ei galbenă pe care îmi așterneam eu visurile