55.

dimineața, când treceam prin dreptul porții tale, poarta ta era de fiecare dată tot mai frumoasă.

scoteam, din buzunarul de la piept, cheia, cheia era caldă, de la atingerea cu mine,

era lucrată fin, iar zimții îi erau rotunjiți, și, oricum aș fi așezat-o, ea rămânea în poziție orizontală.

niciodată nu am găsit o altă explicație pentru asta,

înafară aceleia că ea avea, într-însa, o parte din mijlocul universului tău,

partea aceea nelămurit cunoscută, centrul tău de greutate, locul adăpostit și adânc, unde, dacă ai fi putut fi atinsă, poate că ai fi tresărit.

deschideam poarta,

dincolo de ea, mă întâmpina grădina ta,

cu aleile ei migălite din nisip alb,

care curgea încet în direcții care mi se păreau, adeseori, contradictorii,

străjuite de flori, neînflorite încă,

dar care abia așteptau să înflorească.

numai să te fi aplecat tu și să le fi atins.

când terminam de străbătut drumul până sub fereastra ta, mă opream,

priveam în sus.

în cadrul ferestrei tale, puteam zări întrupări de-ale tale, din diferite momente ale zilelor sau serilor trecute, când te apropiai de ea, și priveai înafară,

îți priveai grădina, sau aleea care ducea către poartă,

așteptând să vină cineva, să o deschidă,

sau copacii înfrunziți, sau încărcați cu rodul tău,

sau floarea ta neînflorită,

ori linia discontinuă a gândurilor tale,

când ieșeau afară, când se așezau în iarbă, sau se rezemau de tulpina vreunui copac, și își întindeau palmele

: acolo se aflau, amestecate, cuvintele lor,

ca o apă ținută în căușul palmelor, în care te oglindeai, se oglindeau părți din tine, așa cum arătau ele în clipa în care se desprindeau de tine și rămâneau sigure.

atunci aș fi scos, din cutiuța pe care o purtam mereu cu mine, clopoțelul din sticlă transparentă,

care avea limba sub forma unei tije subțiri,

la capătul ei atârna un cilindru lat, asemenea aceluia imaginat de cartograful Bartolomeu,

la mult timp după ce omenirea încă își imagina pământul ca fiind plat și fix.

pe pământul acela aș fi așezat un copac, cu crengi bogate,

iar pe una dintre ele cuibul unei păsări.

deasupra lor aș fi așezat un cer albastru, cu nori mici, albi și pufoși ca vata de zahăr ars, soarele și luna, în cele două hemisfere,

într-o parte, stele, în cealaltă, baloane cu heliu, plutind la voia întâmplării.

când aș fi terminat de făcut toate astea, aș fi agățat clopoțelul din sticlă, în dreptul ferestrei tale,

aș fi mângâiat pasărea, ca să adoarmă, în cuibul ei.

apoi aș fi plecat, pe aleea care ducea înspre poartă, pășind încet peste nisipul alb,

aș fi deschis-o, aș fi ieșit în stradă, încuind-o cu cheia primită de la tine.

când pasărea s-ar fi trezit, și și-ar fi desfăcut aripile, ca să zboare prin grădina ta,

discul limbii clopotului ar fi început să se miște,

iar atunci când ea și-ar fi luat avânt în zbor,

limba ar fi atins trupul clopotului, sticla.

împrejur s-ar fi auzit cel mai frumos sunet din câte au putut fi descrise vreodată.

când ar fi ajuns la tine, tu ai fi știut că trecusem pe acolo.

așa cum făceam în fiecare zi. și, poate, ți-ai fi spus, că asta era ceea ce îți doreai

: să trec în fiecare zi pe la tine.

Author: otavadan

descriu reacţii chimice

One thought on “55.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s